Dacă m-ai fi întrebat despre un scriitor pe care îl consider supraestimat, aș fi zis fără vreo clipă de gândire: Emil Gârleanu. Cel mai cunoscut volum al lui este: „Din lumea celor care nu cuvântă”. Singurul pe care știu că m-am și chinut să-l citesc. Nu am lecturat toate operele nici până în ziua de astăzi. Copil fiind, descrierile lungi și cuvintele vechi, pe care nu le înțelegeam, m-au făcut să-l abandonez repede pe Gârleanu.
Acum, cu ochi de adult, pot să văd valoarea din operele lui. Pot să înțeleg că scrierile lui sunt de prin anii 1905-1915 și prezintă lumea de atunci. Caracterizări subtile, dacă mă întrebi pe mine, dar recunosc că din copilărie nu l-am mai citit. Până de curând când am dat șansă câteorva povestiri de-ale lui. Recunosc, că descrierile care mă plictiseau teribil, acum mi s-au părut fascinante. Uite, de exemplu, un pasaj din „În curtea mea”:
A, uite-o; harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip, de iute ce aleargă, cu bonețica albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cercelușii de mărgean la ureche, strânsă în fusta ei cu picățele, bibilica – picherea – aleargă dintr-un colț într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi gurița când vreo leneșe se întrece mai mult cu dedeochiul somnului.
Și cu mintea de acum mi se pare ușor greoaie, dar absolut fascinantă. Cum se lega de detalii cărora le găsea câte o semnificație. Bibilica are lumea ei proprie, așa ca toate necuvântătoarele din „ Din lumea celor care nu cuvântă” (1910) cărora Emil Gârleanu le-a dat glas.
Azi am ascultat și două audiobook-uri, diferite de povestirile pe care le cunoșteam. E vorba despre: „Om milostiv” și „Arhiva plășii Turia”. Ambele te pun pe gânduri la final. Ambele prezintă frânturi din vieți ale oamenilor simpli, de la țară, iar la sfârșit, cumva, rămâi cu senzația că „asta e viața, nimic nu se schimbă”. Cel puțin, așa a fost pentru mine.
Azi am făcut pace cu Emil Gârleanu! Mi-a plăcut, îmi place! Poate nu atât de tare cât să-l citesc zilnic sau să încep să-l recomand în stânga și-n dreapta, dar suficient cât să recunosc că uneori e bine să reiei ceva din copilărie și să vezi cum te face să te simți acum. E ca atunci când nu mănânci ani de zile măsline căci nu-ți plac, iar când guști una, îți dai seama că e chiar bună.
Tu ai vreun scriitor care ți se pare supraestimat? De cât timp nu i-ai mai citit operele?
Mă bucur că te-ai “împăcat” cu E. Gârleanu. Şi cred, dar este o părere personală, că este subestimat ca mulți alți scriitori români. Să-ți amintesc de Isanos, Minulescu, Cazimir, Farago!? Mai sunt şi alții, dar acum doar aceştia mi-au venit în minte…
Ai dreptate! Ar trebui să ne facem mai mult timp pentru scriitorii români.