Home Blog Page 8

La semafor

6

Un om trece pe roșu. La semafor sunt o fată și un băiat, frați, împreună cu tatăl lor.
Copiii: Tati omul ăla a trecut pe roșu!
Tati: Uite ce trotinetă!
Copiii: Omul ăla a trecut pe roșu!
Tati: Uite! Acum e verde.
Copiii: Nenea ăla a trecut pe roșu!!!
Tati(văzând că nu are scăpare): Nu cred!
Copiii: Ba da, ba da!
Tati: Nu cred, nu cred!

Of, măi Tati :)) Spune-le adevărul și gata! Mă întreb cum o să fie când o să-l întrebe pe Tati de unde vin copiii: “nu cred, nu cred că vin copiii, winter is coming, copiii nu“.
A fost drăguț! Părinte în dificultate striga fața tatălui, iar semaforul era verde, dar obrajii roșii.

În căutarea unui destin

0

Jojo Moyers este una dintre scriitoarele mele preferate, ce e drept, datorită romanului “Înainte să te cunosc”. Aveam în casă cartea asta “În căutarea unui destin” pe care am încercat să o citesc și în 2017, când a apărut la noi, la editura Litera. Nu am reușit, după primul capitol m-a pierdut, dar în vacanța de iarnă am plecat din capitală și am dat din nou de cartea asta. Neavând o altă care să mă atragă mai tare, am zis să o reîncep. De data aceasta mi-a reușit, o fi fost de la prea multă mâncare. Ca să mă opresc din a mă uita la tortul prea plin se afine, mi-am mutat ochii în cartea preaplină de întâmplări.

Titlul original e THE SHIP OF BRIDES, a fost publicată  în 2005. A durat mult până să ajungă la noi, și cu un titlu pe care eu nu-l găsesc potrivit. Îmi sună mult mai bine cel din engleză, mai îndrăzneț și mai relevant.

Povestea e fascinantă, 650 de neveste călătoresc în Anglia pentru a își întâlni soții cu care s-au căsătorit în război. Unele dintre ele fără să-i mai fi văzut ani de zile. Din start atâtea femei nevoite să conviețuiască pe același vas cu tot personalul, format majoritar din bărbați, cu excepția câtorva femei ofițer, anunță o mulțime de necazuri, dar pentru noi cititorii, pasaje de la care să nu ne luăm ochii.

Ce nu mi-a plăcut?

Întreruperile, nu aș numi cartea un puzzle, dar e scrisă în așa fel încât să nu îți dezvăluie prea multe dintr-o dată. Nu ajungi să descoperi personajele feminine decât după ce ai citit câteva zeci de pagini, poate chiar după ce ai trecut de o sută. La final mi-a lăsat impresia că dacă aș tăia câteva pagini, vreo 50, din locuri diferite, povestea ar fi cursivă. Scrisă la persoana a III-a, cartea nu urmărește traseul unui singur personaj. La început, trecerea de la o perspectivă, la alta, e greoaie. Schimbările de acțiuni au devenit interesante pentru mine doar spre final, când am înțeles legăturile dintre personaje și când am ajuns să le îndrăgesc.

Personajele

Cele mai importante personaje sunt patru colege de cabină, atât de diferite între ele, dar mânate de același scop, a ajunge în Anglia, la soții lor (Frances este o situație specială, aș putea crede chiar că ea e personajul principal, dar ar fi prea mult spus, având în vedere că prima parte a cărții se concentrează mai mult pe Margaret).

Margaret e fata de la fermă, însărcinată, care din nevoia de a nu se simți singură și a avea ceva care să-i amintească de casă, de Australia, își ia câinele cu ea, câine a cărui soartă eu am văzut-o nedreaptă.
Avice face parte din înalta societate, e bogată și snoabă, dar descoperim încetul cu încetul frământările ei interioare.
Jean are 16 ani, e petrecăreață, zgomotoasă și imatură. Reușește să intre în bucluc ca și când ar fi al doilea nume al ei.
Frances e infirmieră, misterioasă și tăcută. E personajul care intrigă cel mai mult, fiind ca un jurnal cu cheiță pentru care trebuie să depui ceva efort înainte de a-i afla conținutul.

Spațiul și Timpul

Acțiunea cărții are loc cel mai mult în anul 1946 la bordul navei Victoria, mai puțin începutul, care se situează în 2002 în India. În partea a III-a, ultima, bătrâna și nepoata ei, care au apărut în prolog se întorc în Anglia, tot în anul 2002, bineînțeles.

Citatul preferat

singurii oameni care au încă toate răspunsurile sunt aceia care n-au înfruntat niciodată întrebările.

Nota
4/5.

Încotro ne îndreptăm?

0

Mă întorceam de la ateliere de creație cu niște mici răsfățați pe care mama îi întreabă dacă le e frig într-un spațiu foarte bine încălzit. Acei copii frumoși, sănătoși, care merg la activități, deștepți și uneori enervanți pentru că au personalitate. Da, copii frumoși, ce să mai! Iar în stația de STB văd niște fetițe tot frumoase, ușor prăfuite cu părul blond, acel blond care mereu se transformă în brunet. Singurele diferențe aparente dintre cele două și ceilalți de la ateliere sunt buchetele de flori din mână, faptul că primesc instrucțiuni de la un burtos cu o pancardă “a milei” si probabil au mers singure pe străzile Bucureștiului mult mai devreme decât mulți dintre noi. Probabil ele stiu toate liniile de STB. Mici diferențe par, dar de fapt pentru mine sunt extratereștrii. Unde trăiesc? Care le sunt părinții?

Noi nu ne lăsăm copiii singuri nici la 12 ani în anumite zone, iar pentru ele e casa lor, e viața lor. Și sunt frumoase, deloc speriate, par chiar fericite. Sunt atât de frumoase că ai spera ca la 20 de ani să-ți zâmbească de pe un afiș cu reclamă la pastă de dinți. Apoi îți dai seama că ele probabil nici nu stiu ce e pasta de dinți.

Când suntem mici avem impresia că adulții vor salva totul, pentru că o fac pentru noi, dar pentru ele, adulții au stricat totul. Ce le mână să lucreze pentru ăia? Probabil ce ne mână și pe noi să lucrăm pentru școală și stat. Faptul că asta e tot ce stim, e cum “trebuie să fie”.

Fata în boxeri

0

Una dintre plăcerile mele, nevinovate deocamdată, este de a scrie, iar când asta îți place, te macină, cauți tot felul de portițe pentru a ajunge să scrii, blogul fiind una dintre ele, iar o alta a fost și articolul ăsta, când am descoperit concursul de la Guerrilla, Vocea Ascultătorului. Am trimis textul pe 4 noiembrie, cu câteva minute de termenul limită.

Cum ar arăta o zi din viața ta dacă ai aparține sexului opus?

Sunt fată, poate femeie pentru unii, poate copilă pentru alții, așa aș fi și ca bărbat: oglinda societații, personalizată în cazul de față cu: băiat, bărbat și copil. Din când în când, aș avea sclipiri autentice, aș fi eu, așa cum nimeni nu ar putea să mă cunoască, atunci s-ar putea să plâng sau să țip. Ar fi în regulă, mi-aș scoate plușul ascuns sub pat, dând totuși boxerii și șosetele la o parte, poate chiar amintindu-mi că unele trebuie spălate, și l-aș îmbrățișa pentru că aș fi un bărbat cu o latură emoțională puternică. Nu aș putea fi altfel decât un sensibil cu o mie de măști.

O zi din viața mea de bărbat ar fi obișnuită, m-aș trezi cu Beyoncé care s-ar dezlănțui la prima oră prin alarma mea cu “If I were a boy” doar ca să nu uit ce-și doresc femeile de la noi, și pentru că e mai bine să te trezească Beyoncé, decât Morning Flower sau cocoșul la 5 dimineața, ca în copilărie. Aș merge la baie cu bustul gol, fără două bile grele pe care aș fi îngrijorat că le văd vecinii. Și ce dacă mi-ar vedea bufnița de pe piept? Să dea vina pe tata, el avea părul negru și des ca un vârcolac, mama îi spunea: “ursulețul meu”. Ajuns în fața oglinzii m-aș chinui să-mi aranjez părul cu gel, aceeași moștenire, deci aș arata ca tata. Probabil doar dinții ar fi ca ai mamei, dar nu genetica ar fi responsabilă, ci faptul că trăgeam de bomboanele de pe băt, rupându-le cu dinții din față. Nu aș pierde ore pictându-mi fața cu îndemânare, cel mult m-aș spăla pe dinți, iar dacă nu uit, și pe ochi. Dimineața aș mânca mult, atunci când nu aș fi în fugă pentru a ajunge la birou. Probabil aș mânca mult tot timpul gândindu-mă că bărbații au voie să consume 2500 de kcal pentru o viață sănătoasă. Am voie să mănânc cu o ciocolată în plus față de fetele din jurul meu.

În metrou aș ceda locul unei fete drăguțe uitându-mă cât de seducător aș putea la ea, dar, probabil, aș părea doar ca cineva care a rămas cu gâtul înțepenit. În unele zile, aș avea noroc, fata drăguță mi-ar da numărul, datorită gelului de păr, desigur! Intr-o zi obișnuită, totuși, doar m-aș plânge în gând că mi-e somn de pic din picioare și mai bine îi cedam locul babei cu 5 plase în mână decât blondei cu telefonul folosit pentru a se uita la farduri sau rochii. Bărbat fiind, nu aș pierde o avere pe farduri și nu aș face diferența între primer sau mascara, aș stii totuși cum arată rujul.

La birou aș bea cafea gratis și i-aș da o pastilă de stomac unei colege care e in acea perioadă a lunii. Aș fi genul de tip care umblă cu pastile doar pentru că mama e farmacistă și a reușit să-l sperie rău de tot. M-aș uita cu milă la colega care arată ca atunci când mă lovesc în stomac cu un colț de birou. Rectific! M-am pripit! Arată ca cineva care primește un șut între picioare. Săraca! I se întâmplă asta o dată pe lună?

Seara, mi-aș suna bunica să-i spun că o iubesc, și mama să o întreb dacă poate să-mi trimită ceva pachet cu mâncare la capitală. E greu și cu salariul aici!

Noaptea, aș merge cu băieții în club și m-aș lăsa captivat destul de ușor de două picioare lungi și descoperite, ca spre dimineață, mai sărac în buzunar, dar mai bogat vizual mi-aș da seama că probabil a fost o clientă falsă care și-a luat comision pe toată băutura pe care i-am cumpărat-o. Oricum nu aș știi ce culoare au ochii ei, dar cu siguranță are cupa D la sutien. Am o soră, aș știi cupele la sutien pentru că am auzi-o toată copilăria plângându-se că poartă cupa A. În copilărie nu înțelegeam. ”A” nu e cea mai bună notă în sistemul american? Oricum, nu aș mai fi făcut gluma asta cu nicio femeie după ce m-am ales cu un tablou în cap de la sora mea. Nu o fi fost tabloul cu sutiene, dar sigur a contribuit la a îmi intra în cap toate informațiile necesare.

Ajuns acasă nu m-aș gândi să mă demachez , nici să folosesc cremă hidratantă. Probabil aș regreta peste ani, dar aș fi hotărât să-mi las barbă când nu m-aș mai recunoaște în oglindă. Aș spera să fie la 80 de ani, și puștii să mă confunde cu Moș Crăciun.

Listă 2019

0

Blogul a fost creat in 2018, dintr-un impuls, nu o nevoie a lui de a exista. Am avut blog în liceu, unul cu scrieri fantasy, cu destul de mulți abonați și comentarii, dar am crescut, iar el a rămas acolo, la stadiul de copil cu prea mult timp și fantezie de împărtășit. Acum am trecut pe lista de 2019: catalinapopa.com, l-am trecut să reziste, ca un jurnal, cu cititori sau nu, ca un exercițiu de gândire constantă sau nu, depinde ce vrea el să devină.

Pe 1 ianuarie nu aveam o listă, abia acum, spre sfârșitul lunii mi-au venit câteva idei, câteva dorințe. E primul an în care artificile gălăgioase au fost singurele sunete care pentru câteva minute s-au auzit, doar ele, fără niciun alt zgomot (oricum acoperă ele destul de multe alte zgomote urbane). În general, pe 01.01 la ora 00.00 se auzea o voce groasă și hotărâtă: vezi că anul ăsta trebuie să joci acolo, trebuie să faci mai mulți bani, trebuie să te apuci de sală, trebuie să nu mai mănânci zahar, trebuie să … și să… iar abia când alte zeci de voci săreau pe mine cu:”La mulți ani”, vocea guturală și împunătoare se învoia să-mi dea pace. Anul acesta nu a fost așa, nu m-am gândit la ce trebuie, ci la ce îmi doresc, care e scopul meu?

Urmărește scopul, nu urgențele, iar din când în când, dă-ți timp să respiri, să faci acele exerciții plictisitoare de respirație pe care nu le scriu, dar la o simplă cautare pe google, găsești o mulțime. După ce ți-ai dat timp, fă-ți o listă scrisă, nu imaginară, altfel faptul că poți să uiți ceva o să te streseze atât de tare că o să simți să arunci cu lista, care culmea, e în capul tău. Nu poți să îți arunci capul, sau poți?
Cel mai important: nu asculta sfaturile! Poți să le auzi, dar tu fă-i cum știi că e bine pentru tine. Dacă nu e bine cum ești acum, încearcă propunerile altora, dar dacă te simți minunat, nu ai decât să închizi urechile cu pleoapele imaginare care să oprească vibrațiile din a ajunge la ciocan, la nicovală si scariță, nicio șansă nu vor avea spre urechea internă.

Păpușă sau Păpușar

0

Dacă îmi spuneai când aveam 8 ani că sunt păpușă, zâmbeam frumos și mă simțeam flatată, ba chiar din instinct ridicam bărbia atât de sus că nu îmi mai vedeai ochii. La 14 ani deja mă strâmbam la tine, păpușa părând o nulitate din trecut, o Barbie fără creier, sau mai rău gândindu-mă la toate glumele proaste de adolescent cu păpușa Chucky, iar dacă cineva îmi dădea exemplu colecțiile cu păpuși de porțelan, tot ce puteam face era să-mi imaginez cum porțelanul ăla se rostogolește și pică drept în capul omului care doar încerca să fie drăguț. De ce atâta ură? Probabil era doar adolescența și niciun interes de a fi comparată cu un obiect. Un compliment real, cum ar fi un simplu:”ești frumoasă” era mult mai eficient, probabil și acum este.

Între timp, relația mea cu păpușile s-a schimbat. Dacă întotdeauna au avut un loc aparte în jocurile copilăriei cu sora mea prea plină de imaginație, unde mai degrabă mă simțeam spectator decât protagonist, la adolescență și-au pierdut farmecul, ca apoi să-l descopăr într-o formă nouă, când am ajuns la  Facultatea de Teatru, la secția de păpuși și marionete. Și aici e ca în Romania, a noastră dragă, dar mică și speriată, unde sistemele sunt învechite și practica se face pe niște păpuși aproape inexistente, pe care erai nevoit să ți le creezi. Durata construcției de păpuși ajungea să dureze mai mult decât aveai timp să repeți cu ele, dar nu contează, unii au reușit performanțe și așa, alții au înțeles doar cât de complexe sunt păpușile, cât de multe tipuri și că nu-i de ei sau de noi.

Dacă marioneta e fragila ce tremură din toate încheieturile susținută de niște fire pe care nu le observă, Bibabo-ul, păpușa populară, e agitată și nebună. Bunraku sunt cu totul fascinante, funcționează mânuite de mai mulți și se aseamănă mult nouă (sau japonezilor). Nu fac teoria păpușilor, doar nu vrea nimeni să-și dea licența, dar știu că noi oamenii suntem și păpușari, ne place să controlăm chiar și un băț (nu degeaba asta e declarată cea mai populară și veche jucărie), dar suntem și păpuși, controlate de păpușari pe care îi știm și în care avem încredere, dar și de unii pe care nici nu-i bănuim.

Albinuța

0

Albinuța-n pumnul meu
Nu mai zboară ca un zmeu
E captivă și i-e greu
Să mai umble teleleu

Dar ii dau drumul ușor
Îmi scutur mana cu dor
Doar să plece, n-o mai sta
Eu deja am strigat “taaa”
Cand ea acul l-a infipt
Si ma simt un pic cam fript
De faptura ce firavă
M-a lasat ușor bolnavă
Cu o mână bandajată
Unde-i mierea colorată?

Eu am fost cea rea de fel
Căci din palmă-am cutezat
Libertatea i-am furat
Dar puternică din fire
Nu trebuie să ne mire
Cum cu acul a luptat
Și din pumn a evadat

Sacrificiul e suprem
Dacă libertate vrem

Poezie Contemporană

0

Rimă de se poate
Măsură nici atât

Cât despre ritm?
Ce mai vorbim?

Primăvara unde-i? Nu aici!

0

Dacă am ochii frumoși, fulgii îi sărută
Cu picături mai reci ca roua dimineții
Dacă am buze pline, zăpada le caută
Cu albul impecabil al cerului amiezii
Dacă am bucle multe, neaua le asmută
Cu duritatea lunii ce aparține serii

Dar eu nu am nimic, așa că nu mă atingi
Mă lași să stau pitită ca o fricoasă în crengi
Tot așteptând cu drag al primăverii ghiocel
Ce stă ascuns, cu dor amar, de iarna ce-i model.

Primăvara e ca iarna?

0

19 martie. Primăvară. Am aflat deja că primăvara poate fi ploioasă așa că-mi iau umbrela din cuier și alerg fericită pe scări ca să merg în parc. Pe scări aud:
– Mami, hai să facem un om de zapadă!

Mă uit la telefon: 19 martie, iar deasupra scris cu litere mari -4 grade. Cum de nu am văzut asta până acum?
Atunci: “Hai afară la zapadă” e noul imn al primăverii?