Cu picioarele pe bancă

O fetita de 7-8 ani care nu astepta autobuzul (probabil n-a prea mers cu el) se plimba cu mama pe stradă. Dintr-o săritură ca de iepurași s-a urcat cu piciorele pe banca pusă în stație și exacalada ba una, ba alta (fiind două apropiate). Mama, fără reacție, a înaintat și doar o aștepta. Mamă aranjată, vopsită, om în regulă care poate face parte și din anturajele noastre. O fi copil, dar nu de 2 ani ca să nu-i poți explica faptul că acolo se așează oamenii. Care uneori pun și palmele. Și chiar dacă nu le-ar pune, nu de Covid, dar tălpile târâte pe jos știți câte bacterii și fungi pot să poarte? Nici eu, dar conform specialiștilor și pe lenjeria de pat sunt bacterii, darămite pe jos. Tot escalada dintr-o parte în alta băncile până m-am apropiat de una dintre ele și i-am zis cu tonul meu drăguțo-autoritar (oamenii care lucrează cu copii și-l descoperă): „drăguțica (maimuțica – așa nu i-am spus) oamenii se așază acolo”. Nu tu scuze, nu tu „n-am știut”, nu tu „nu mi-am dat seama, nu se mai repetă”, doar a fugit la mama care o aștepta liniștită. A fost ca și când n-am zis nimic. Și-au continuat drumul. Ce treabă aveau ele cu muritorii de rând care circulă cu STB?

Nu pare grav, nici nu e, dar vine cineva cu pantaloni scurți, se așează și după nu știe de ce a luat vreo boală de piele. Nu că aș avea impresia că-i curată banca, doar scriu și eu așa, ca să nu mă plictisesc.

Niciodată, dar niciodată nu le-aș spune părinților cum să aibă grijă de copiii lor, dar le-aș reaminti să fie empatici, să se gândească la cei din jur, să-și amintească faptul că nu te naști știind cum să te speli pe cap, că periajul zilnic nu e opțional, că nu sunt singuri pe lume nici ei, nici copiii lor. Nu de alta, dar lumea pe care o construim cu toții acum, e cea în care vor trăi copiii atunci când nu vor mai fi „doar copii”.