Vreau mărţişor! Vreau! Vreau să-mi împodobesc pieptul sau mâna, iar ochii să mi scald cu frumuseţe. Eu mi-aştept mărţişorul ca un copil îngheţata după cartofii de la Mcdonald. Sunt o ramură ce aşteaptă de un an să-şi umple braţul de frunze vii şi colorate, iar pentru mine, frunzele sunt mărţişoarele.
Am observat că de la o vreme e o modă în a spune: “Eu sunt cool. Eu nu vreau cadouri. Eu nu sărbătoresc nimic. Eu sărbătoresc în fiecare zi. Vine primăvara în fiecare an. Ce-i așa big deal?”. Ei bine, eu vreau, și o scriu apăsând cu putere pe taste. E un gest de apreciere, e o bucurie comună a unor oameni care au mai prins un an împreună, care se pot bucura că soarele va fi tot mai puternic. Nu îți cer să-ți dai salariul pe un mărțișor. Nu îți cer să mă impresionezi cu un colier extravagant, cum nu încurajez nici consumerismul.
Poți să-mi dai doar şnurul roșu cu alb într-o manieră haioasă. Cum? E treaba ta să te gândești. Ai simțul umorului? Găsești tu ceva. Dacă nu, poate ești creativ. Ia o piatră și picteaz-o, folosește boabe de cafea lipite pe o foaie și fă-mi o felicitare. Desenează ca la grădiniță sau cumpără cel mai ieftin mărțișor, dar ales cu atenție, căutând în cutia de un leu, forma care ţi se pare că se asortează cu ochii mei. Sau poate coșarul îți amintește de copilărie și vrei să împarți amintirea cu mine. Nu te opresc. Ești liber! Eu atât îți spun, vreau mărțișor, chiar dacă e doar un pupic sau o prăjitură decorată cu roşu şi alb.
Dacă iei ceva de pe tarabă, orice, fără să-ți pese, doar ca să fie ceva, așa, pur și simplu, poți să o lași baltă, nu ai înțeles nimic.
