Experienţele sunt decoraţiunile personalităţii noastre

“Viaţa începe acolo unde frica se termină!” – Osho

“Fericirea nu e ceva gata făcut, ea vine din faptele tale.” – Dalai Lama

“Fiecare experienţă este o oportunitate.” – Paul Ferrini

Toate aceste citate au trezit ceva în tine, nu-i aşa? Dar dacă aş fi continuat cu o listă mai lungă, ţi-ai fi pierdut interesul, sunt convinsă. Dacă pentru moment un citat bine plasat ne dă o senzaţie, ne face să ne gândim un pic la viaţa noastră, nu ţine mai mult de câteva secunde, căci ce se păstrează permanent în inima noastră, sunt sentimentele, iar astea se trăiesc doar experimentând şi descoperindu-te.

Eu încă sunt în proces de a mă cunoaşte pe mine însămi. Cred că toată viaţa învăţăm, dar, în acelaşi timp e important să ai coloană vertebrală, să ai principii clare, cu care să fii împăcat şi în care să crezi.

În ceea ce mă priveşte, una dintre valorile mele de suflet, la care ţin enorm este familia, însă am fost şi eu copil plângăcios, care arunca cu jucăriile, dar şi mai dureros, cu vorbele. Despre asta voi scrie imediat, căci se leagă de întâmplarea pe care vreau să ţi-o povestesc astăzi. O întâmplare cu nervi, naivitate, frică, dar, în final, cu descoperiri interesante.

Înainte, vreau să recunosc că dacă citatele de mai sus mi le amintesc destul de rar şi nu-mi influenţează prea mult modul în care mă raportez la viaţă, există o expresie cu care mă trezesc des pe buze: “când viața îți dă lămâi, fă limonadă!“. E plin de astfel de expresii care există pentru că niciodată o situație nu e atât de rea cum pare. În psihologie, se spune că ce ne afectează, nu e ce se întâmplă, ci cum ne raportăm noi la asta, deci totul ține de noi, de cum putem transforma o întâmplare nefericită într-o lecție.

Să faci din lămâi, limonadă, implică acţiune. Să faci ceva, să experimentezi storsul lămâilor, să guşti limonada, să fii inventiv, să te joci cu cantităţile de lămâi. De cele mai multe ori, acțiunile și atitudinile noastre ghidează întâmplările. Dacă atitudinea potrivită deschide ferestre, după ce uşile s-au închis, cea nepotrivită s-ar putea să deschidă podeaua spre o groapă imensă. Însă nu ne naştem învăţaţi, nimeni nu le ştie pe toate, iar toţi suntem diferiţi, gândim şi ne raportăm diferit, chiar şi dacă am trece prin situaţii similare.

Să fugi nu va rezolva niciodată nimic!

Atitudinea mea din copilărie, după ce am aflat că nu voi primi o păpuşă din aceea care vomita şi căreia trebuia să-i schimbi scutecele (nici acum nu pot să înţeleg de ce-mi doream ceva atât de scârbos) a fost să urlu, să ţip, deşi nu aveam chiar 4 ani, ci vreo 8. Dar uite, că în era în care internetul nu ţinea copiii aţintiţi de ecrane, ne ataşam de obiecte, iar ce ne ţinea ocupaţi, erau planurile (secrete). În seara respectivă aveam să trăiesc experienţa vieţii mele, şi aşa a fost, dar nu cum mi-am imaginat.

Planul era să plec de acasă şi să găsesc o casă de copii, unde auzisem eu că erau copiii fără părinţi. Dacă nu voiau să-mi ia un bebeluş, pentru mine însemna că sunt suficient de mare să trăiesc în felul meu.

M-am născut într-un oraş mic, nici acum nu cred că există un cămin de copii în zonă. Oricum, în seara aceea, m-am dus la culcare înainte de ora mea obișnuită, am refuzat să citim împreună povestea de seară, pe motiv că eram prea obosită. Mi-am scos schiţele cu oraşul, la care lucrasem încă de când eram în parc. Era o schiţă sumară, care oricum nu avea trasate decât drumurile pe care le cunoşteam, iar pe acele drumuri, ştiam deja că nu există nicio casă de copii. Însă, aveam de gând ca pe parcurs ce descopeream străzi, să le desenez. Aşa că m-am înarmat cu stilou şi creioane, bineînţeles că şi colorate. Doar nu puteam rata vreun copac de pe marginea drumului, nu? Ghiozdanul meu nu mai avea niciun caiet în el, ci instrumentele supravieţuitorului: harta şi creioanele. A, da, şi o pâine întreagă, o jumătate de salam şi o roată de caşcaval.

Când am auzit uşa de la dormitorul părinţilor închizându-se, am descuiat-o pe cea de la intrare şi am luat-o la fugă. Eram în cele mai bune haine, o rochiţă cu buline pe care trebuia să o port la serbare şi dres alb pregătit de mama ca pentru a doua zi să-l port la uniforma şcolară. Nu mă puteam prezenta la casa de copii oricum. Casa pe care mi-o imaginam eu, semăna cu cea a păpuşii Barbie. Cine s-a gândit la geacă? Abia când am ieşit din bloc, vântul rece m-a salutat năpraznic, dar să mă întorc nu mai era o opţiune. Dacă mă auziseră?

Aşa că mi-am continuat drumul, extrem de curajoasă, cu pieptul umflat şi bărbia un pic mai sus decât ar fi fost normal. Nu a ţinut totuşi decât vreun minut, căci deşi eram încă pe drumul cunoscut, nimic nu mai părea ca-n amintire, iar de pe schiţă nu înţelegeam nimic. Parcul care la lumina zilei era plin de râsetele prietenilor mei, iar leagănele luceau în soare, deveniseră teritoriul câinilor pregătiţi de război cu oricine le-ar fi invadat teritoriul. Aşa că am accelerat pasul, ţinând ochii aţintiţi doar spre pantofii mei albi, care se distingeau pe asfalt. Cu gândul: “dacă nu-i văd, nu mă văd”, am tot mers. Pierdusem noţiunea timpului, iar când lătrăturile furioase nu se mai auzeau nici măcar din depărtare, m-am trezit pe un drum luminat slab, înconjurat de copaci. Unde erau casele? Probabil unde erau şi câinii din curţi, pe care-i abandonasem, la fel ca pe cei maidanezi.

Când simţi că nu mai poţi, acceptă ajutor!

Mai important decât casele, unde eram eu? Ştiţi senzaţia aceea când toţi muşchii îţi sunt încordaţi şi îţi auzi inima bătând? Eu nu cred că o voi uita vreodată. Nu-mi simţeam nici lacrimile, dar sigur erau acolo, căci o voce m-a întrebat:

— Vrei un şerveţel?

Am izbucnit în lacrimi.

— Bine, presupun că nu vrei decât să inunzi drumul.

Era o fată cu zâmbetul pe buze, avea probabil vreo 20 de ani.

— Ce-i cu tine aici? a insistat fata.

— Maria, ce faci acolo, unde ai plecat? s-a auzit şi un băiat

Atunci am văzut în depărtare un foc şi mi-am dat seama cât de frig îmi era. Maria a intuit şi m-a invitat să mă alătur. În continuare nu mă mişcam, nici nu mai plângeam, cel mai probabil nici nu mai respiram.

— Unde sunt părinţii tăi?

— Acasă, am reuşit să bâigui, dar imediat mi-am amintit de “Scufiţa Roşie“, aşa că am vrut să-i pun piedică şi să fug, dar am reuşit doar să-mi pun piedică şi să pic.

— Hei, eşti bine? Nu o să-ţi facem nimic, dacă vrei să pleci, pleacă, dar unde te duci?

— Acasă.

— Ştii cum să ajungi?

— Nu, am bâiguit printre lacrimi care au ţâşnit şi mai violent când am văzut gaura din dres şi genunchiul roşu.

— Ok, hai lângă foc, să dezinfectăm rana asta şi să reuşim să te ducem acasă.

Dezinfectatul a însemnat să toarne puţin alcool peste genunchi, de am crezut că urletul s-a auzit până acasă. Iar când spun alcool, mă refer la ceva tărie, ceea ce nu i-a convenit deloc băiatului. M-au lăsat lângă foc, iar ei discutau în şoaptă, probabil ce să facă cu mine.

Până la urmă, au decis să sune la poliţie, dar nu aveau semnal, iar de condus nu puteau, pentru că băuseră. Băiatul părea destul de bosumflat, dar s-a înveselit când a văzut salamul, pe care l-au tăiat cu un briceag şters tot cu tărie. Am ronţăit cu toţii din ghidul supravieţuitorului, iar Maria a descoperit harta.

— Asta e casa ta?

Am aprobat din cap.

— Iar aici e o grădiniţă?

— Da, cea la care am fost când eram mică.

— Ştiu unde stai! E la zece minute distanţă.

Maria a început să râdă, iar eu mă uitam perplexă. Avusesem impresia că am mers ore.

Am plecat amândouă la drum, lăsându-l pe cel al cărui nume l-am aflat mai târziu, Alex, să roadă la caşcaval. Alex nu ar fi lăsat-o pe Maria să meargă singură, dar nu putea lăsa focul nesupravegheat, iar de mine voia cu siguranţă să scape, aşa că a dat din umeri şi a mai rupt o bucată din pâine.

— De ce voiai să fugi de acasă?

— De unde ştii că am fugit?

— Se vede pe faţa ta.

Din acel moment, s-a creat o complicitate, o legătură între noi. Maria mi-a povestit că a crescut fără părinţi şi a avut o copilărie destul de grea. Mi-a spus despre orfelinat, care nu e o casă din desenele animate, ci un loc cu copii care şi-ar dori părinţi. M-a ajutat să-mi rescriu povestea, să văd cât de norocosă sunt, să am o altă perspectivă asupra vieții.

Am simţit recunoştinţă pentru familia mea, iar o păpuşă-bebeluş părea o dorinţă minusculă comparată cu darul pe care îl primisem în acea seară. Acela de a experimenta din viaţă, real, cu sperietura de rigoare, cu riscul de a mi se întâmpla ceva grav, dar cu lecţia de care am avut nevoie pentru a-mi aprecia viaţa.

Am învăţat mai multe în acea seară, nu doar să apreciez, dar şi că, uneori, dacă ceva te supără, mai bine discuţi şi rezolvi. În plus, de cele mai multe ori, oamenii cei mai dragi sunt cei care te enervează cel mai tare, dar asta nu e rău, căci înseamnă că petreceţi suficient timp împreună cât să se întâmple asta.

Tot în seara aceea, am cunoscut un om minunat, Maria, care în ziua de astăzi are copii. Chiar mă gândesc să-i scriu, să-i propun să facem ceva împreună, să ne reamintim poate chiar de acel moment. Poate o invit la un escape room cu tematică sau un atelier de pictură.

Nu am apucat să vă povestesc finalul, acasă, părinţii nu m-au auzit decât atunci când m-am întors, aşa că au fost mai mult şocaţi, decât panicaţi, iar în ghiozdan, gol de mâncare, la fel ca frigiderul, căci de acolo luasem totul, am găsit pe spatele hărţii desenate câteva felii de lămâie cu mesajul: “Când viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă!“.

Cu cât mai multe experienţe, cu atât mai multă viziune!

Acum, dacă mă mai enervează cineva, nu mai fug, ci îi propun să ne bucurăm împreună de o activitate, de o experienţă inedită, care să ne ajute să gestionăm furia şi să îmbunătăţim legătura dintre noi.

Cei la care apelez sunt Experimenteaza.ro, căci ştiu că voi găsi orice m-ar interesa: cursuri, activităţi pline de adrenalină, experienţe dezvoltare personală sau tot felul de excursii şi vacanţe. Oferă alternative excelente la clasicele cadouri de care ne-am plictisit, chiar și companiilor, care în loc de un plic cu bani, ar putea să lase pe birourile angajaților plicuri personalizate cu vouchere inedite.

Eu zic să-ţi oferi experienţa de a te uita pe site, iar intuiţia îmi spune că va deveni şi furnizorul tău de experienţe, nu doar al meu. Experienţele te conturează ca individ, sunt ca nişte tablouri pline de învăţăminte, pe care nu le ţii în casă, ci în suflet.

Iar când simţi că ai prea multe de povestit sau îţi place foarte mult să creezi poveşti, poţi chiar să te bucuri de un curs de scriere. Uite motivele pentru care eu am făcut unul:

Apropo, ştiai că scrisul e şi terapeutic? De mult ori, dacă treci printr-o experienţă negativă, despre care scrii, te simţi mai bine, eliberat. Dacă ştiam asta la 8 ani, probabil nu eram pe punctul de a fi muşcată de câini, ci aveam o carte scrisă până acum. Dar cel mai probabil nu aveam carte, căci nu poţi scrie dacă nu ai experienţe.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020.

Fotografiile sunt din sursele sponsorului (Experimenteaza.ro).