Cărți

Home Cărți

Cum să citești mai mult?

4

E plin internetul de sfaturi care răspund întrebării mele. Totuși, mă uitam în seara asta de 2 februarie cum Mircea Badea a fost făcut KO în doar câteva secunde și am început să trec prin articole citind, citind, uitându-mă la filmuleț, citind din nou declarația lui. De citit, am citit, nu carte, totuși, dar raportând dorința de a citi cărți la experianța din seara asta mi-am dat seama că am învățat ceva de la Mircea Badea. Cât se chinuie săracul să ne învețe ceva la emisiunile lui, iar eu abia acum am conștentizat, văzându-l KO cum pot să-mi rezolv una dintre dilemele care mă apăsau în ultimul timp în doar trei etape. Și e simplu de tot, ”voință să fie” e motto-ul etapelor.

1. Renunță la distrageri! 
Concentrează-te! Doar așa te vei conecta real cu cartea pe care vrei să o citești – Traducerea ar fi că după ce ai citit despre Mircea Badea nu mai căuta și altele, închide-l și apucă-te de citit pe bune. Articolele de știri și postările pe facebook sunt tot lecturi, în felul lor. Până la urmă și blogurile pe care le vizităm cu drag fac parte tot din zona asta, dar știm cu toții că una e una, și alta e alta. Eu văd virtualul ca pe o lectură de tranzit. Când sunt în autobuz, când am câteva minute pauză sau chiar când mănânc (nu analizăm dacă e sănătos sau nu). Nu e o regulă, totuși, sunt oameni care citesc cu drag în metrou. Ideea e că dacă vrei să citești cartea X, trebuie să apeși pe butonul lateral al telefonului care va face ca articolul Y să fie înnegrit. Trebuie să alegi care e scopul tău. Poate pentru că știi că 2019 e Anul Cărții, ți-ai propus să citești o carte pe săptămână sau pe lună, atunci trebuie să faci un efort în această direcție. Oare și-a propus cineva să citească 500 de postări pe facebook pe săptămână? Eu sigur nu, dar cred că îmi iese oricum). Ceea ce mă duce la cel de-al doilea punct.

2. Fii organizat!
”Să citesc mai mult” e abstract, mai mult decât ce moment? Ieri am citit cât? Mai știu cât am citit? Stabilește-ți obiective!  Bifează-le sau taiele de pe listă după ce le-ai dus la capăt, e atât de satisfăcător! Targetul trebuie să fie unul realist. Dacă de exemplu acum nu mai citești deloc cărți, nu îți da ca sarcină să termini 7 într-o săptămână. Nici cei mai experimentați nu reușesc să termine o carte pe zi, mai ales dacă ai job, familie și alte responsabilități. Poți să-ți propui să citești un anumit număr de pagini pe săptămână, nu neapărat o carte.

3. Să fie interesant!
Tot în seara asta am dat pe mediafax.ro de un articol cu titlul: ” Alertă în Australia. Aeroportul din Brisbane evacuat după ce un individ a afirmat în mod fals că are o bombă asupra sa”. Nu am dat clic. Nu am pe nimeni în Australia, subiectul e unul despre care am mai tot citit:”alertă falsă de bombă în scoală, spital sau orice”, așadar nu mă interesează, nu citesc, chiar dacă articolul ar putea fi unul foarte bine scris. Interesul meu meschin a fost să râd de bietul om chinuit de KO. Dacă o carte nu reușește să te atragă, nici cu subiectul, dar nici după ce ai citit câteva capitole, nu e o rușine să renunți. Societatea contemporană e atât de îmbuibată de carți încât vei găsi foarte repede ceva potrivit pentru tine. Dacă e cadou de la cineva, nu trebuie să-i spui că nu ai citit-o, iar dacă insistă, amână-l până uită, deși din experiența mea, nimeni nu m-a întrebat dacă am citit una dintre cărți după ce am primit-o. Nici nu am primit prea multe. Poate nu par genul care citește. Să-mi pun ochelari oare? M-ar ajuta? Mă mai gândesc… dacă adopt moda doar cu ramă, fără lentilă, s-ar putea ca darurile să fie formate doar din ruj roz și sclipici pentru păr.

În căutarea unui destin

0

Jojo Moyers este una dintre scriitoarele mele preferate, ce e drept, datorită romanului “Înainte să te cunosc”. Aveam în casă cartea asta “În căutarea unui destin” pe care am încercat să o citesc și în 2017, când a apărut la noi, la editura Litera. Nu am reușit, după primul capitol m-a pierdut, dar în vacanța de iarnă am plecat din capitală și am dat din nou de cartea asta. Neavând o altă care să mă atragă mai tare, am zis să o reîncep. De data aceasta mi-a reușit, o fi fost de la prea multă mâncare. Ca să mă opresc din a mă uita la tortul prea plin se afine, mi-am mutat ochii în cartea preaplină de întâmplări.

Titlul original e THE SHIP OF BRIDES, a fost publicată  în 2005. A durat mult până să ajungă la noi, și cu un titlu pe care eu nu-l găsesc potrivit. Îmi sună mult mai bine cel din engleză, mai îndrăzneț și mai relevant.

Povestea e fascinantă, 650 de neveste călătoresc în Anglia pentru a își întâlni soții cu care s-au căsătorit în război. Unele dintre ele fără să-i mai fi văzut ani de zile. Din start atâtea femei nevoite să conviețuiască pe același vas cu tot personalul, format majoritar din bărbați, cu excepția câtorva femei ofițer, anunță o mulțime de necazuri, dar pentru noi cititorii, pasaje de la care să nu ne luăm ochii.

Ce nu mi-a plăcut?

Întreruperile, nu aș numi cartea un puzzle, dar e scrisă în așa fel încât să nu îți dezvăluie prea multe dintr-o dată. Nu ajungi să descoperi personajele feminine decât după ce ai citit câteva zeci de pagini, poate chiar după ce ai trecut de o sută. La final mi-a lăsat impresia că dacă aș tăia câteva pagini, vreo 50, din locuri diferite, povestea ar fi cursivă. Scrisă la persoana a III-a, cartea nu urmărește traseul unui singur personaj. La început, trecerea de la o perspectivă, la alta, e greoaie. Schimbările de acțiuni au devenit interesante pentru mine doar spre final, când am înțeles legăturile dintre personaje și când am ajuns să le îndrăgesc.

Personajele

Cele mai importante personaje sunt patru colege de cabină, atât de diferite între ele, dar mânate de același scop, a ajunge în Anglia, la soții lor (Frances este o situație specială, aș putea crede chiar că ea e personajul principal, dar ar fi prea mult spus, având în vedere că prima parte a cărții se concentrează mai mult pe Margaret).

Margaret e fata de la fermă, însărcinată, care din nevoia de a nu se simți singură și a avea ceva care să-i amintească de casă, de Australia, își ia câinele cu ea, câine a cărui soartă eu am văzut-o nedreaptă.
Avice face parte din înalta societate, e bogată și snoabă, dar descoperim încetul cu încetul frământările ei interioare.
Jean are 16 ani, e petrecăreață, zgomotoasă și imatură. Reușește să intre în bucluc ca și când ar fi al doilea nume al ei.
Frances e infirmieră, misterioasă și tăcută. E personajul care intrigă cel mai mult, fiind ca un jurnal cu cheiță pentru care trebuie să depui ceva efort înainte de a-i afla conținutul.

Spațiul și Timpul

Acțiunea cărții are loc cel mai mult în anul 1946 la bordul navei Victoria, mai puțin începutul, care se situează în 2002 în India. În partea a III-a, ultima, bătrâna și nepoata ei, care au apărut în prolog se întorc în Anglia, tot în anul 2002, bineînțeles.

Citatul preferat

singurii oameni care au încă toate răspunsurile sunt aceia care n-au înfruntat niciodată întrebările.

Nota
4/5.

Am făcut pace cu Emil Gârleanu

2

Dacă m-ai fi întrebat despre un scriitor pe care îl consider supraestimat, aș fi zis fără vreo clipă de gândire: Emil Gârleanu. Cel mai cunoscut volum al lui este: „Din lumea celor care nu cuvântă”. Singurul pe care știu că m-am și chinut să-l citesc. Nu am lecturat toate operele nici până în ziua de astăzi. Copil fiind, descrierile lungi și cuvintele vechi, pe care nu le înțelegeam, m-au făcut să-l abandonez repede pe Gârleanu.

Acum, cu ochi de adult, pot să văd valoarea din operele lui. Pot să înțeleg că scrierile lui sunt de prin anii 1905-1915 și prezintă lumea de atunci. Caracterizări subtile, dacă mă întrebi pe mine, dar recunosc că din copilărie nu l-am mai citit. Până de curând când am dat șansă câteorva povestiri de-ale lui. Recunosc, că descrierile care mă plictiseau teribil, acum mi s-au părut fascinante. Uite, de exemplu, un pasaj din „În curtea mea”:

A, uite-o; harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip, de iute ce aleargă, cu bonețica albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cercelușii de mărgean la ureche, strânsă în fusta ei cu picățele, bibilica – picherea – aleargă dintr-un colț într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi gurița când vreo leneșe se întrece mai mult cu dedeochiul somnului.

Și cu mintea de acum mi se pare ușor greoaie, dar absolut fascinantă. Cum se lega de detalii cărora le găsea câte o semnificație. Bibilica are lumea ei proprie, așa ca toate necuvântătoarele din „ Din lumea celor care nu cuvântă” (1910) cărora Emil Gârleanu le-a dat glas.

Azi am ascultat și două audiobook-uri, diferite de povestirile pe care le cunoșteam. E vorba despre: „Om milostiv” și „Arhiva plășii Turia”. Ambele te pun pe gânduri la final. Ambele prezintă frânturi din vieți ale oamenilor simpli, de la țară, iar la sfârșit, cumva, rămâi cu senzația că „asta e viața, nimic nu se schimbă”. Cel puțin, așa a fost pentru mine.

Azi am făcut pace cu Emil Gârleanu! Mi-a plăcut, îmi place! Poate nu atât de tare cât să-l citesc zilnic sau să încep să-l recomand în stânga și-n dreapta, dar suficient cât să recunosc că uneori e bine să reiei ceva din copilărie și să vezi cum te face să te simți acum. E ca atunci când nu mănânci ani de zile măsline căci nu-ți plac, iar când guști una, îți dai seama că e chiar bună.

Tu ai vreun scriitor care ți se pare supraestimat? De cât timp nu i-ai mai citit operele?

Iubirea cu farmecul de azi și de odinioară

5

Iubirea a fost studiată de toți filozofii, medicii și artiștii care au însuflețit-o în opera lor. E motivul pentru care războaie au început, e termenul care a născut controverse și celebre cântece. Iubirea apare în multe forme: împărtășită sau cerșită, veselă sau tragică, inocentă sau perfidă. Sidonia Drăgușanu, o voce suavă și gingașă din perioada interbelică, conturează personaje feminine fascinante și arată iubirea în diverse ipostaze în care eu m-am regăsit. 

Am jurnal de la vârsta de 10 ani, așa că atracția pentru a intra în lumea personajului titular al romanului: ”Jurnalul Aurorei Serafim” nu e o surpriză. Psihologia și caracterul personajelor le regăsesc în cei din jurul meu, dar și în mine însămi. Simt că noi, oamenii, suntem la fel, indiferent că nu ne aflăm în anii ’50, în care se situează societatea prezentată de Sidonia Drăgușanu. Psihologia e aceeași, instrumentele de care ne folosim sunt altele, cum ar fi: internetul, aplicațiile de dating, rețelele de socializare, fără să ne mai limităm la un cerc restrâns de cunoscuți. Prin lumea virtuală e mult mai ușor să îți găsești un partener, dar asta a făcut și ca importanța unei relații să scadă. Acum e simplu să dai: ”swipe right” sau ”swipe left” cu indiferența omului care privește doar un înveliș exterior, o poză, fără să-i asocieze trăsături de caracter, umane, până când interacțiunea nu e mai departe de ecran. Uneori nici atunci, pentru că știi că te poți refugia în aplicația ta, în spațiul acela în care poți să presupui că ești oricine. Asta nu înseamnă că nu funcționează, fără Facebook nu l-aș fi cunoscut pe actualul meu prieten.

Ipostazele în care m-am regăsit din romanul Sidoniei au fost de la iubirea naivă a copiilor la seducția pe care o stăpânesc unele personaje și frica Aurorei Serafim de a nu suferi din nou.

sursă: www.sidonia.ro

Când eram copil, pentru a îmi arăta admirația pentru un coleg de la grădiniță îl loveam sau prindeam mâinile la spate. Așa pare că procedează și Gheorghiță cu Irina – copii de la căminul de zi unde educatoare e Aurora – pe care o necăjește, dar tot o determină să se întoarcă: ”Gheorghiță n-a mai chemat-o, s-a dus singură. Ah, femeile…!”.

Arta seducției e stăpânită cu măiestrie de Lavinia și Gena care se folosesc de un joc, care poate părea ridicol, fără să fie interesate de părerile celorlalți. Dacă Gena îl vrăjește pe un tânăr pentru fiica ei, Lavinia e lipsită de scrupule, tratând iubirea cu indiferență pentru propriul interes, așa cum susține ea însăși: ”mă împrumut pe termen limitat”. Îmi vei spune că asta nu e iubire. Îți voi da dreptate, este doar jocul seducției, dar de aici poți să pici în oceanul sentimentelor sau să te pierzi pe tine. Că ne referim la femei care se ”împrumută” fizic sau ”onorabil” prin căsătoria din interes, seducția e prezentă în lumea noastră. O folosim cu intenții cinstite când inițiem flirtul, așa cum sesizează inginerul Runcan despre băieții lui în legătură cu Nana, căreia, frații, îi oferă și câte un măr. O folosim pentru a obține mici favoruri cum am făcut eu într-o zi de iarnă când am dat des din gene în timp ce îl rugam pe un taximetrist să mă ia pe o distanță nu foarte lungă, dar greu de parcurs prin nămeți. O folosim, uneori, pentru a ne contura viața așa cum pare că face Lavinia. Aurora are forța ei de seducție chiar dacă, poate, nu și-o conștentizează. Vine tocmai din naturalețe, bun simț și inteligență pe care inginerul Runcan le sesizează din moment ce o ascultă în aplicarea ”metodei pedagogice”.

Runcan e bărbatul văduv, ce a iubit mult. Deși vizibil atras de Aurora, își are ”inima bolnavă de amintiri”, iar fata nu reușește să i-o vindece, fiind speriată de iubire. Doar doctorul care o curtează cu sârguință reușește să o facă să își învingă teama de suferință, căci el și-a propus: ”să te scutur zdravăn, Aurora Serafim, să te trezești”. Cred că cei care reușesc să ne scuture sunt cei pe care îi alegem. Pentru că oricât am nega, dragostea ne schimbă.

Frica Aurorei e justificată, având în vedere că prima ei relație a fost una abuzivă. Tipologia lui Ștefan există și în secolul nostru. E bărbatul care își găsește victima într-o persoană care toată copilăria a fost supusă, care nu a avut parte de exemplul tatălui ce a murit, iar cu o mamă care a părăsit-o, a fost crescută de bunicii care erau depășiți de vremuri, devenind ușor, ușor senili până la o confunda pe nepoata lor cu mama ei. Ștefan e tipul care vede mereu problema la ceilalți, nu la el, e gelosul care te-ar suna noaptea, e cel care te face să te simți mică precum o furnică. E bărbatul pe care majoritatea femeilor îl admiră pentru forța aparentă și pentru că vrem să-l schimbăm. Vrem să fim eroina din povestea lui. E necesar în viața noastră pentru maturizare, din păcate, poate lăsa urme adânci.

Eu înțeleg decizia Aurorei când l-a ales pe doctorul Mihail care mie îmi pare cinstit, o ascultă și înțelege. Deși Runcan m-a cucerit prin legătura pe care a făcut-o între ”Micul Prinț” și relația educatoarei cu copiii lui, apoi cu el însuși: ”ne-ai îmblânzit și nu ți-ai luat toate responsabilitățile”, aș fi ales exact ca ea. Nici Micul Prinț nu și-a asumat până la capăt, vulpea fiind doar o altă lecție în viața lui, adevărata ”răscolitoare” sau așa zisul ”Trigorin” fiind ”floarea lui”. Unii oameni nu trebuie să rămână decât amintiri pe baza cărora te dezvolți pentru viitoarea relație, întucât viața lângă ei ar fi fost prea complicată.

Poate, dacă acțiunea se întâmpla în anul nostru, Aurora l-ar fi urmărit pe Ștefan pe Facebook și ar fi înțeles mult mai devreme că se joacă cu mintea ei. Poate Lavinia și-ar fi găsit burtosul cărunt și se muta din țara pe care o urăște sau totul ar fi rămas la fel pentru că noi, oamenii, avem un stil unic de a asimila iubirea.

Scriere pentru Spring SuperBlog 2019

La cinci paşi de tine – recenzie

0

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu poţi să-ţi treci mâna prin părul persoanei iubite? Să nu poţi să-i simţi respiraţia pe umăr într-o zi de vară când te ţine strâns la piept? Dacă nu, când vei citi “La cinci paşi de tine” o vei face. Şi dacă a fost vreun moment în care ai vrut să iei mâna cuiva în a ta, să-i trasezi conturul şi să-i spui ce simţi, dar nu ai făcut-o, te vei gândi că ar fi trebui să o faci, să profiţi de avantajul că poţi, spre deosebire de Stella şi Will, doi adolescenţi cu fibroză chistică, boală care le afectează viaţa atât de mult, încât se văd nevoiţi să renunţe în anumite distracţii tipice celor de vârsta lor, şi să-şi petreacă timpul între pereţii albi ai spitalelor cu vesta Afflo care să-i ajute la “desprinderea mucusului”.

Persoanele cu fibroză chistică pot avea relaţii cu cei care nu sunt bolnavi, dar între ei, trebuie să păstreze regula “celor 6 paşi”. Dar ce faci când o fată organizată şi un băiat rebel cu fibroză chistică se îndrăgostesc? Mai mult decât atât, Will are B. cepacia, o bacterie care nimiceşte şansele la transplant de plămâni pentru oricine cu fibroză chistică, deci, inclusiv speranţa la viaţă, căci, până la urmă, pe funcţionarea deficitară a plămânilor se bazează această boală.

Cartea nu e o pledoarie asupra bolii, nu e un manual, deşi a fost scrisă cu gândul la cei care se confruntă cu fibroză chistică, boală despre care încă nu se ştiu suficiente şi care nu are tratament. În centru e povestea de iubire imposibilă dintre Stella şi Will, iar în jurul acesteia guvernează relaţiile de prietenie, poveştile de familie ale fiecăruia şi instinctul de supravieţuire, care există chiar şi în viaţa celor care se nasc pregătiţi să moară.

Editura Litera
Anul publicării în limba română: 2019
Număr de pagini: 288
Titlul original: Five Feet Apart (2018)
Traducere: Adriana Bădescu

Scriitorii

Rachael Lippincott a scris cartea după scenariul lui Mikki Daughtry şi Tobias Iaconis, consultându-se permanent cu aceştia. Am înţeles că filmul transmite emoţie, dar eu nu l-am văzut, însă din trailer pare promiţător şi în concordanţă cu acţiunea cărţii.

Rachael Lippincott a început să reprezinte interes ca autoare datorită acestui bestseller. În paralel cu cariera de scriitoare, se ocupă de un food truck împreună cu iubitul ei.

E o poveste adevărată?

“La cinci paşi de tine” o are ca inspiraţie pe Claire Wineland, vloggeriţă şi speaker motivaţional, care a înfinţat o fundație pentru sprijinirea celor cu fibroză chistică şi familiile acestora. Claire a murit din cauza complicațiilor unui accident vascular în septembrie 2019, la scurt timp după o operaţie de transplant de plămâni. Personajul Stella are canal de YouTube, la fel ca Claire, dar este evident că în carte nu este viaţa lui Claire, în schimb, pare mult mai apropiată de povestea cuplului Katie şi Dalton Prager. Claire cunoştea povestea celor doi când a discutat cu autorii scenariului. De altfel, povestea lui Katie şi Dalton a fost intens mediatizată în presa străină, în 2015.

Asemănări există între povestea cuplului din carte şi cel al lui Katie şi Dalton, cea mai evidentă fiind că ambii aveau fibroză chistică, iar Dalton era infectat şi cu Burkholderia cepacia. Există şi multe diferenţe, cuplul real s-a întâlnit pe internet şi au ales să se vadă faţă în faţă şi să aibă o relaţie, în ciuda faptului că medicii interzic apropierea între pacienţii cu fibroză chistică. Stella şi Will se întâlnesc în spital, şi, pare iniţial, că nu vor găsi niciun numitor comun. Ajung, cumva, fără voia lor, să se îndrăgostească.

Deznodământul cărţii şi cel a poveştii de iubire dintre Katie şi Dalton este complet diferit. Dacă voi alege să nu-ţi spun finalul cărţii pentru a îţi oferi ţie plăcerea de a-l descoperi, în povestea reală, tulburător, dar previzibil, cei doi nu au supravieţuit, chiar dacă ambii au primit plămâni noi.

Stella şi Will

Dacă ar fi să definesc printr-o frază ce cred despre povestea celor doi adolescenţi fictivi, Stella şi Will, ar fi: iubirea nu te întreabă când să vină sau pe cine să aleagă, pur şi simplu, se întâmplă.

Stella vine din copilărie la acelaşi spital şi se simte ca acasă. Optimistă şi luptătoare, ea îşi organizează medicamentele în ordine alfabetică, creează o aplicaţie care să le reamintească celor bolnavi când şi ce tratament urmează să facă, are un canal de YouTube despre fibroză chistică. Stella se gândeşte permanent la oamenii din jurul ei, mai ales la părinţi, iar pentru aceştia îşi doreşte să supravieţuiască.

Will e rebel şi, încercând o mulţime de tratamente experimentale pentru B.cepacia, se simte fără speranţă. Tot ce îşi doreşte e să vadă lumea, să iasă dintre pereţii albi ai spitalelor şi să călătorească.

Cei doi protagonişti ajung să se schimbe unul pe altul, experimenteză prima iubire din viaţa lor, iar distanţa obligatorie devine un chin: “Pentru prima dată simt întreaga povară a fiecărui centimentru, a fiecărui milimetru din cei şase paşi dintre noi. Îmi strâng pulovărul mai aproape de corp şi întorc privirea spre teancul de saltele de yoga din colţ, încercând să nu dau atenţie faptului că distanţa aceasta va exista întotdeauna.

Titlul cărţii

Vine de la regula enunţată de Cystic Fibrosis Foundation (Fundația Fibrozei Chistice) asupra faptului că pacienţii cu fibroză chistică trebuie să păstreze o distanţă de cel puţin 6 paşi între ei. De ce totuşi în titlu sunt 5? Afli citind cartea!

Citatul preferat

Dintre atâtea citate minunate am ales să notez unul în telefon, care mi se pare că e fraza care ascunde întregul curs al vieţii, indiferent dacă suferi sau nu de vreo boală incurabilă.

O să mor eu sau o să moară ei, iar rutina asta în care unii mor şi alţii îi plâng o să continue la nesfârşit

Singura destinaţie precisă a vieţii, indiferent de cine eşti, este moartea. Dacă e ceva ce toate generaţiile lumii, indiferent de condiţii, au în comun, este ciclicitatea vieţii: pierzi oameni dragi, iar oamenii cărora le eşti drag te vor pierde pe tine.

Concluzii

S-ar putea să fie momente în care plângi, momente în care râzi, dar ce e cert e că e acel gen de carte care te face să-ţi aminteşti că eşti un norocos. Exişti, trăieşti, iar asta e tot ce contează, şi e suficient pentru a te bucura de clipa prezentă.

O recomand oamenilor cărora le place să plângă. E potrivită tinerilor şi e o lectură uşor de parcurs. Dacă totuşi te aştepţi la inedit, s-ar putea să fii dezamăgit. “La cinci paşi de tine” nu e mai mult decât promite. E o carte despre adolescenţi şi iubire imposibilă.

Mie, povestea celor doi adolescenţi care nu se pot atinge, dar îşi doresc, mi-a reamintit cât de norocoasă sunt, dar şi că e cazul să apreciez orice în viaţă, chiar şi o atingere, căci alţii nu o pot avea.