Astăzi e Ziua internaţională a cărţii şi a drepturilor de autor. M-am gândit cum ar fi de sărbătorit astăzi şi nu numai:
Citeşte cel puţin o pagină astăzi indiferent de cât timp ai. Sigur că dacă reuşeşti mai mult, e cu atât mai bine. Alege o carte preferată sau încearcă ceva nou. Poţi să citeşti înainte să adormi sau pe drum spre casă sau spre job.
Fă-ţi plăcerea şi achiziţionează cărţile la care visai de mult. Multe site-uri de cărţi au oferte avantajoase astăzi.
Fă-i cadou o carte cuiva drag! Trebuie să ştii că persoanei îi place să citească şi să alegi un titlu mai necunoscut pentru că cel mai mare inconvenient este că s-ar putea să o fi citit deja. Gestul contează oricum. Alege o carte care ţie ţi-a fost dragă sau care crezi că e potrivită pentru persoana căreia i-o faci cadou. Cărţile sunt întotdeauna cadouri cool.
Cere câteva recomandări de cărţi de la prietene. Că te întâlneşti la cafea şi deschizi subiectul sau că faci o conferinţă pe Skype, Facebook sau WhatsApp, cărţile conectează oameni.
Scrie tu! Poate ţi-ai dorit întotdeauna să scrii o carte. Poţi să te gândeşti la un subiect şi să faci începutul. Poate nu e cazul să te avânţi din prima la un roman, scrie o povestire scurtă.
Dacă ai copil citeşte împreună cu el.Poate chiar faceţi un desert împreună şi cântaţi “La mulţi ani” pentru cărţi. Nu sună rău să înţeleagă de mic că o carte e valoroasă, au lucrat mulţi oameni la ea şi are propria ei Zi.
Dacă ai mai mult timp, du-te şi citeşte la bibliotecă sau împrumută o carte. Astăzi e şi Ziua bibliotecarului în România.
sursă: Pixabay
În cărți există mai multe comori decât în toate cufărele piraților de pe Insula Comorii– Walt Disney
Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu poţi să-ţi treci mâna prin părul persoanei iubite? Să nu poţi să-i simţi respiraţia pe umăr într-o zi de vară când te ţine strâns la piept? Dacă nu, când vei citi “La cinci paşi de tine” o vei face. Şi dacă a fost vreun moment în care ai vrut să iei mâna cuiva în a ta, să-i trasezi conturul şi să-i spui ce simţi, dar nu ai făcut-o, te vei gândi că ar fi trebui să o faci, să profiţi de avantajul că poţi, spre deosebire de Stella şi Will, doi adolescenţi cu fibroză chistică, boală care le afectează viaţa atât de mult, încât se văd nevoiţi să renunţe în anumite distracţii tipice celor de vârsta lor, şi să-şi petreacă timpul între pereţii albi ai spitalelor cu vesta Afflo care să-i ajute la “desprinderea mucusului”.
Persoanele cu fibroză chistică pot avea relaţii cu cei care nu sunt bolnavi, dar între ei, trebuie să păstreze regula “celor 6 paşi”. Dar ce faci când o fată organizată şi un băiat rebel cu fibroză chistică se îndrăgostesc? Mai mult decât atât, Will are B. cepacia, o bacterie care nimiceşte şansele la transplant de plămâni pentru oricine cu fibroză chistică, deci, inclusiv speranţa la viaţă, căci, până la urmă, pe funcţionarea deficitară a plămânilor se bazează această boală.
Cartea nu e o pledoarie asupra bolii, nu e un manual, deşi a fost scrisă cu gândul la cei care se confruntă cu fibroză chistică, boală despre care încă nu se ştiu suficiente şi care nu are tratament. În centru e povestea de iubire imposibilă dintre Stella şi Will, iar în jurul acesteia guvernează relaţiile de prietenie, poveştile de familie ale fiecăruia şi instinctul de supravieţuire, care există chiar şi în viaţa celor care se nasc pregătiţi să moară.
Editura Litera Anul publicării în limba română: 2019 Număr de pagini: 288 Titlul original: Five Feet Apart (2018) Traducere: Adriana Bădescu
Scriitorii
Rachael Lippincott a scris cartea după scenariul lui Mikki Daughtry şi Tobias Iaconis, consultându-se permanent cu aceştia. Am înţeles că filmul transmite emoţie, dar eu nu l-am văzut, însă din trailer pare promiţător şi în concordanţă cu acţiunea cărţii.
Rachael Lippincott a început să reprezinte interes ca autoare datorită acestui bestseller. În paralel cu cariera de scriitoare, se ocupă de un food truck împreună cu iubitul ei.
E o poveste adevărată?
“La cinci paşi de tine” o are ca inspiraţie pe Claire Wineland, vloggeriţă şi speaker motivaţional, care a înfinţat o fundație pentru sprijinirea celor cu fibroză chistică şi familiile acestora. Claire a murit din cauza complicațiilor unui accident vascular în septembrie 2019, la scurt timp după o operaţie de transplant de plămâni. Personajul Stella are canal de YouTube, la fel ca Claire, dar este evident că în carte nu este viaţa lui Claire, în schimb, pare mult mai apropiată de povestea cuplului Katie şi Dalton Prager. Claire cunoştea povestea celor doi când a discutat cu autorii scenariului. De altfel, povestea lui Katie şi Dalton a fost intens mediatizată în presa străină, în 2015.
Asemănări există între povestea cuplului din carte şi cel al lui Katie şi Dalton, cea mai evidentă fiind că ambii aveau fibroză chistică, iar Dalton era infectat şi cu Burkholderia cepacia. Există şi multe diferenţe, cuplul real s-a întâlnit pe internet şi au ales să se vadă faţă în faţă şi să aibă o relaţie, în ciuda faptului că medicii interzic apropierea între pacienţii cu fibroză chistică. Stella şi Will se întâlnesc în spital, şi, pare iniţial, că nu vor găsi niciun numitor comun. Ajung, cumva, fără voia lor, să se îndrăgostească.
Deznodământul cărţii şi cel a poveştii de iubire dintre Katie şi Dalton este complet diferit. Dacă voi alege să nu-ţi spun finalul cărţii pentru a îţi oferi ţie plăcerea de a-l descoperi, în povestea reală, tulburător, dar previzibil, cei doi nu au supravieţuit, chiar dacă ambii au primit plămâni noi.
Stella şi Will
Dacă ar fi să definesc printr-o frază ce cred despre povestea celor doi adolescenţi fictivi, Stella şi Will, ar fi: iubirea nu te întreabă când să vină sau pe cine să aleagă, pur şi simplu, se întâmplă.
Stella vine din copilărie la acelaşi spital şi se simte ca acasă. Optimistă şi luptătoare, ea îşi organizează medicamentele în ordine alfabetică, creează o aplicaţie care să le reamintească celor bolnavi când şi ce tratament urmează să facă, are un canal de YouTube despre fibroză chistică. Stella se gândeşte permanent la oamenii din jurul ei, mai ales la părinţi, iar pentru aceştia îşi doreşte să supravieţuiască.
Will e rebel şi, încercând o mulţime de tratamente experimentale pentru B.cepacia, se simte fără speranţă. Tot ce îşi doreşte e să vadă lumea, să iasă dintre pereţii albi ai spitalelor şi să călătorească.
Cei doi protagonişti ajung să se schimbe unul pe altul, experimenteză prima iubire din viaţa lor, iar distanţa obligatorie devine un chin: “Pentru prima dată simt întreaga povară a fiecărui centimentru, a fiecărui milimetru din cei şase paşi dintre noi. Îmi strâng pulovărul mai aproape de corp şi întorc privirea spre teancul de saltele de yoga din colţ, încercând să nu dau atenţie faptului că distanţa aceasta va exista întotdeauna.”
Titlul cărţii
Vine de la regula enunţată de Cystic Fibrosis Foundation (Fundația Fibrozei Chistice) asupra faptului că pacienţii cu fibroză chistică trebuie să păstreze o distanţă de cel puţin 6 paşi între ei. De ce totuşi în titlu sunt 5? Afli citind cartea!
Citatul preferat
Dintre atâtea citate minunate am ales să notez unul în telefon, care mi se pare că e fraza care ascunde întregul curs al vieţii, indiferent dacă suferi sau nu de vreo boală incurabilă.
“O să mor eu sau o să moară ei, iar rutina asta în care unii mor şi alţii îi plâng o să continue la nesfârşit“
Singura destinaţie precisă a vieţii, indiferent de cine eşti, este moartea. Dacă e ceva ce toate generaţiile lumii, indiferent de condiţii, au în comun, este ciclicitatea vieţii: pierzi oameni dragi, iar oamenii cărora le eşti drag te vor pierde pe tine.
Concluzii
S-ar putea să fie momente în care plângi, momente în care râzi, dar ce e cert e că e acel gen de carte care te face să-ţi aminteşti că eşti un norocos. Exişti, trăieşti, iar asta e tot ce contează, şi e suficient pentru a te bucura de clipa prezentă.
O recomand oamenilor cărora le place să plângă. E potrivită tinerilor şi e o lectură uşor de parcurs. Dacă totuşi te aştepţi la inedit, s-ar putea să fii dezamăgit. “La cinci paşi de tine” nu e mai mult decât promite. E o carte despre adolescenţi şi iubire imposibilă.
Mie, povestea celor doi adolescenţi care nu se pot atinge, dar îşi doresc, mi-a reamintit cât de norocoasă sunt, dar şi că e cazul să apreciez orice în viaţă, chiar şi o atingere, căci alţii nu o pot avea.
„Inima nu face riduri – Life happens” și „Nuanțe de piper și ciocolată – It is what it is” sunt două volume, cele mai noi apariții de la editura SIONO, care cuprind în paginile lor povești de iubire scrise de oameni extrem de talentați. Cel puțin așa cred că sunt. N-am apucat încă să le citesc, dar o voi face și voi alege să scriu despre poveștile care mă impresionează.
Al meu Facebook freamătă de postări despre aceste două cărți. Mulți cunoscuți, bloggeri au povești care au fost alese să facă parte din cele două antologii. Dacă pentru unii scriitori a fost debutul, alții au publicat înainte chiar și romane.
Pentru mine nu e prima poveste publicată (apar câteva povești de-ale mele și în antologia Ad Infinitum II), dar e una dintre cele foarte dragi mie. Am scris-o înainte de a afla de proiectul SIONO, cu mult înainte chiar, când îmi propusesem să scriu pentru copii. Mi-am dorit ca povestea mea, după ce este citită, să lase senzația pe care o ai când închizi cartea „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry. Sigur că e departe de a fi o capodoperă ca „Micul Prinț”, dar avem tot dreptul să ne alegem modele, nu-i așa? Iar eu, cred că am reușit ca povestea să fie potrivită și copiilor, dar mai ales oamenilor care pot înțelege ce înseamnă dragostea inocentă. Poate mă însel, poate nu e deloc o poveste pentru copii. Mulți autori încep să scrie ceva, cu un anumit gând, ca la finalul scrierii să descopere că rezultatul e unul la care nici nu s-au gândit.
Margaret Atwood spune în al ei MasterClass că datoria scriitorului este de-aș face povestea cât mai verosimilă (adică, cititorul să creadă plauzibil ce se întâmplă, chiar dacă personajele sunt iepuri sau, în cazul meu, personajul principal este o floare), își va da seama mai târziu în ce gen se încadrează. În episodul 17 Margaret Atwood susține că s-ar putea să fie un avantaj în a nu ști în ce gen se va încadra scrierea ta înainte de a o scrie, pentru că atunci, înconștient s-ar putea să combini două genuri și să dai cărții un farmec aparte. Sincer? Iubesc ideea de a scrie „în gol”, căci ideea ca personajele să trăiască, să li se întâmple lucruri care le schimbă, iar eu să descopăr împreună cu ele, îmi dă satisfacția pe care mi-o oferă și cărțile atunci când citesc. Sunt cu siguranță un penser, adică un scriitor care scrie fără să-și facă outline, fără o schemă bine stabilită de dinainte. StephenKing este un astfel de autor.
Povestea mea se numește „Toporașul îndrăgostit”. Am schimbat titlul înainte de a trimite-o editurii. Vreo doi ani a stat în documentul Word cu titlul „Doamna cu Apa”, dar am simțit că cel a cărei viziune o aflăm, cel prin ochii căruia surprindem realitatea din poveste, merită să se afle în titlu. Îndrăgostitul a câștigat pentru mine teren și-n fața muzei (o altă floare), dar și în fața destinului reprezentat prin Doamna cu Apa. De data aceasta nu muza îi dă viață îndrăgostitului, ci ea există pentru că el o vede astfel.
„Toporașul îndrăgostit” așteaptă să-i fie citită existența în cartea „Inima nu face riduri” la pagina 142. Cărțile pot fi comandate de pe SIONO Editura, dar și pe Emag. Iar eu mă gândesc ca după ce le citesc să le fac cadou, să organizez un giveaway, dar aștept să-mi spui tu dacă ți se pare o idee bună.
Pentru încheiere vă las un citat din povestea mea
Doar ca să înțelegeți la ce se rezumă cunoștințele și experiența unui toporaș al cărui nume nu-l aflăm, căci nu e important. Contează mai mult pasiunea lui.
”prin grădină umpla o legendă cu un trandafir extrem de frumos care a ajuns celebru într-o reclamă la dulceață”
Având vacanță destul de lungă am mers câteva zile la părinții mei. Oricât de plăcut ar fi să stai să socializezi și să faci strategii la jocuri de socializare, tot sunt momente în care te trezești singur în cameră. Așa că am ajuns să mă uit la bibliotecă. Majoritatea cărților le-am citit în liceu, perioadă în care am devorat cele mai multe romane. Am văzut „Fluturele de hârtie” de Diane Wei Liang și mi-a atras atenția faptul că nu părea deschisă. Din descriere pare o lectură ușoară – chiar e –, dar ce cred că m-a oprit în liceu să o parcurg e faptul că e volumul II al unei serii Mei Wang. Nu cred că au avut mare succes la noi, motiv pentru care nici nu știam de existența acestei cărți.
M-am gândit că poate o ai și tu în bibliotecă și oscilezi dacă să o citești. Părerea mea e că se citește atât de repede, încât dacă te plictisești, poți să-i dai o șansă.
Despre ce e vorba în carte?
Descrierea oficială e aceasta:
„Într-o societate care nu și-a rezolvat problemele cu trecutul, aflarea adevărului este o afacere riscantă.
După șapte ani de muncă forțată prizonierul 3424, considerat reeducat, este eliberat din lagăr. Dar tânărul Lin, unul dintre studențîi condamnați în urmă masacrului din piață Tiananmen, este un om schimbat în mai multe feluri. Bântuit de amintirile anilor de detenție și ale evenimentelor care l-au adus acolo, se îndreaptă spre Beijing pentru a înfruntă demonii trecutului o dată pentru totdeauna.
În inima capitalei, Mei Wang încearcă să facă față atât îndatoririlor familiale, cât și provocărilor aduse de conducerea unei agenții de investigații într-o țară în care detectivii particulari sunt în afară legii. Dar când superbă Kaili dispare, domnul Peng, președintele casei de discuri pentru care cântăreața lucra, ii face lui Mei o oferta pe care nu o poate refuză.
Investigația o poartă din lumea strălucitoare și bogată din centrul Beijingului modern, până la superstițiile și cutumele batranelor alei de la marginea orașului. Urmărind indiciile oferite de fragilul fluture de hârtie descoperit în apartamentul lui Kaili, Mei se apropie nu doar de rezolvarea cazului, ci și de confruntarea cu demonii propriului sau trecut.”
Mei și Lin sunt personajele principale și cam până la jumătatea cărții, fiecare are câte un capitol dedicat. După care naratorul ne prezintă doar viața lui Mei care ajunge să fie fascinată de Lin. Cei doi nu se cunosc personal, dar Mei îl descoperă pe Lin tânăr și idealist prin intermediul a trei scrisori.
Ce mi-a plăcut?
Că am ajuns să gust un pic din atmosfera din China. În carte nu vei întâlnii burgeri și cartofi prăjiți, ci wotou, pao mo și ceai Oolong. Acestea sunt detalii care întregesc un tablou. Mai interesant este să afli despre cum au simțit ei masacrul din Piața Tiananmen din 1989.
Am lecturat extrem de rapid cartea și e potrivită pentru vacanță. Fără complicații, cuvinte alambicate și acțiune întortocheată. Întâmplările curg natural și sunt ușor de înțeles.
Ce nu mi-a plăcut?
„Fluturele de hârtie” e carte polițistă. Mi-e greu să spun dacă m-a ținut în suspans sau nu pentru că am citit-o foarte repede.
Îmi place să termin cărțile repede, dar nu-mi place să simt nevoia de mai mult, așa cum s-a întâmplat cu finalul.
Pe la capitolul 34 bănuiam făptașul, totuși pentru un astfel de final aș fi simțit nevoia de mai multe detalii. De mai multă empatie pentru cititorul care s-a atașat de personaje. Mi-a lăsat un gust amar.
Finalul mi s-a părut grăbit, ca și când scriitoarea și-a terminat limita de cuvinte impusă de editură și a vrut să încheie cartea. Făptașul nici nu a încercat să nege. Nici nu a plâns pierderile întâmplate în viața lui în așa fel încât să sfărâme sufletul cititorului. Potențial ar fi avut să fie genul de carte la al cărui final să plângi, după care să înțelegi că „asta e viața”. Nu am simțit catharsisul, această forță de a dărâma un personaj pentru ca cititorul sau spectatorul să se simtă norocos, înălțat.
Oricum, până acolo, cartea chiar m-a binedispus și dacă o ai în bibliotecă, poți să-i dai o șansă într-un moment de plictiseală. Poate sunt subiectivă și în legătură cu finalul pentru că ce înțelegi e că viața nu e dreaptă, iar noi am cam fost obișnuiți cu happy end.
Un pic despre scriitoare
Cred că o astfel de carte nu ar fi putut fi scrisă decât de un om care a gustat evenimentele politice din vremurile respective. Deși doar un copil, Diane Wei Liang, născută la Beijing, a fost împreună cu părinții într-un lagar de muncă într-o regiune îndepărtată a Chinei. În studenție a participat la Mișcarea pro-democrație și la revoltele din Piața Tiananmen. În prezent, locuiește în Londra și predă management în SUA și Marea Britanie.
Dacă m-ai fi întrebat despre un scriitor pe care îl consider supraestimat, aș fi zis fără vreo clipă de gândire: Emil Gârleanu. Cel mai cunoscut volum al lui este: „Din lumea celor care nu cuvântă”. Singurul pe care știu că m-am și chinut să-l citesc. Nu am lecturat toate operele nici până în ziua de astăzi. Copil fiind, descrierile lungi și cuvintele vechi, pe care nu le înțelegeam, m-au făcut să-l abandonez repede pe Gârleanu.
Acum, cu ochi de adult, pot să văd valoarea din operele lui. Pot să înțeleg că scrierile lui sunt de prin anii 1905-1915 și prezintă lumea de atunci. Caracterizări subtile, dacă mă întrebi pe mine, dar recunosc că din copilărie nu l-am mai citit. Până de curând când am dat șansă câteorva povestiri de-ale lui. Recunosc, că descrierile care mă plictiseau teribil, acum mi s-au părut fascinante. Uite, de exemplu, un pasaj din „În curtea mea”:
A, uite-o; harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip, de iute ce aleargă, cu bonețica albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cercelușii de mărgean la ureche, strânsă în fusta ei cu picățele, bibilica – picherea – aleargă dintr-un colț într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi gurița când vreo leneșe se întrece mai mult cu dedeochiul somnului.
Și cu mintea de acum mi se pare ușor greoaie, dar absolut fascinantă. Cum se lega de detalii cărora le găsea câte o semnificație. Bibilica are lumea ei proprie, așa ca toate necuvântătoarele din „ Din lumea celor care nu cuvântă” (1910) cărora Emil Gârleanu le-a dat glas.
Azi am ascultat și două audiobook-uri, diferite de povestirile pe care le cunoșteam. E vorba despre: „Om milostiv” și „Arhiva plășii Turia”. Ambele te pun pe gânduri la final. Ambele prezintă frânturi din vieți ale oamenilor simpli, de la țară, iar la sfârșit, cumva, rămâi cu senzația că „asta e viața, nimic nu se schimbă”. Cel puțin, așa a fost pentru mine.
Azi am făcut pace cu Emil Gârleanu! Mi-a plăcut, îmi place! Poate nu atât de tare cât să-l citesc zilnic sau să încep să-l recomand în stânga și-n dreapta, dar suficient cât să recunosc că uneori e bine să reiei ceva din copilărie și să vezi cum te face să te simți acum. E ca atunci când nu mănânci ani de zile măsline căci nu-ți plac, iar când guști una, îți dai seama că e chiar bună.
Tu ai vreun scriitor care ți se pare supraestimat? De cât timp nu i-ai mai citit operele?
