Dacă îmi spuneai când aveam 8 ani că sunt păpușă, zâmbeam frumos și mă simțeam flatată, ba chiar din instinct ridicam bărbia atât de sus că nu îmi mai vedeai ochii. La 14 ani deja mă strâmbam la tine, păpușa părând o nulitate din trecut, o Barbie fără creier, sau mai rău gândindu-mă la toate glumele proaste de adolescent cu păpușa Chucky, iar dacă cineva îmi dădea exemplu colecțiile cu păpuși de porțelan, tot ce puteam face era să-mi imaginez cum porțelanul ăla se rostogolește și pică drept în capul omului care doar încerca să fie drăguț. De ce atâta ură? Probabil era doar adolescența și niciun interes de a fi comparată cu un obiect. Un compliment real, cum ar fi un simplu:”ești frumoasă” era mult mai eficient, probabil și acum este.
Între timp, relația mea cu păpușile s-a schimbat. Dacă întotdeauna au avut un loc aparte în jocurile copilăriei cu sora mea prea plină de imaginație, unde mai degrabă mă simțeam spectator decât protagonist, la adolescență și-au pierdut farmecul, ca apoi să-l descopăr într-o formă nouă, când am ajuns la Facultatea de Teatru, la secția de păpuși și marionete. Și aici e ca în Romania, a noastră dragă, dar mică și speriată, unde sistemele sunt învechite și practica se face pe niște păpuși aproape inexistente, pe care erai nevoit să ți le creezi. Durata construcției de păpuși ajungea să dureze mai mult decât aveai timp să repeți cu ele, dar nu contează, unii au reușit performanțe și așa, alții au înțeles doar cât de complexe sunt păpușile, cât de multe tipuri și că nu-i de ei sau de noi.
Dacă marioneta e fragila ce tremură din toate încheieturile susținută de niște fire pe care nu le observă, Bibabo-ul, păpușa populară, e agitată și nebună. Bunraku sunt cu totul fascinante, funcționează mânuite de mai mulți și se aseamănă mult nouă (sau japonezilor). Nu fac teoria păpușilor, doar nu vrea nimeni să-și dea licența, dar știu că noi oamenii suntem și păpușari, ne place să controlăm chiar și un băț (nu degeaba asta e declarată cea mai populară și veche jucărie), dar suntem și păpuși, controlate de păpușari pe care îi știm și în care avem încredere, dar și de unii pe care nici nu-i bănuim.
Indiferent de situație, SuperBlog rezistă, iar asta nu reușește decât să mă bucure. Un an greu care n-ar părea astfel uitându-te la multitudinea sponsorilor și premiilor care s-au câștigat la SuperBlog.
SuperBlog a avut gală anul acesta. Cu organizare și eforturi, Claudia și Albert au reușit să creeze un cadru tare plăcut pentru toți concurenții, partenerii și sponsorii SuperBlog. Deși n-am ținut niciun discurs, fiind extrem de ocupată, recunosc că am intrat din când în când pe transmisiunea live pentru a mă încărca cu emoțiile celor curajoși.
Cine e pe podium?
La finalul competiției se pune mereu această întrebare: ”Da’ câștigătorul? Cine-i?”
Ei bine, eu cred că toți participanții sunt câștigători într-un fel sau altul. Unii au câștigat doar câte o probă, alții au căpătat experiență, o rutină de a scrie pe blog sau au cunoscut persoane interesante. De aceea, vă felicit pe toți!
Totuși, pe podium pe află trei fete extrem de talentate. Cu două dintre ele am avut șansa să fac cunoștință personal și să descopăr că pe cât sunt de ambițioase, pe atât sunt de prietenoase.
Pe locul al treilea se află Mara Rus cu blogul Incabinadeproba care scrie organizat, cu subtitluri, imagini mari, iar aspectul blogului este elegant. Felicitări, ai potențial de a câștiga o viitoare ediție!
Pe Diana-Elena Gole, clasată pe locul al II-lea o cunoaște întreaga comunitate SuperBlog ca pe un om extrem de ambițios. Ce-mi place mult la Diana este că ambiția ei nu are legătură doar cu concursurile, ci cu orice își propune. Scrie constant pe blogul De-ale Dianei, ea fiind bloggeriță de mulți ani. Eu o citesc cu drag, și nu mă refer doar la articolele din competiție, ci la recenzile despre cărți, la interviuri și sfaturile pe care le oferă. Diana e blogger în adevăratul sens al cuvântului. Are și un grup pe Facebook în care ne provoacă de fiecare dată să fim activi și să ne ”prindem degetele în discuții”.
Câștigătoarea de anul acesta este Oana Pană, cu care eu am mai tot avut discuții. Oana mi-e dragă! E plină de creativitate și cred că în cazul ei, exercițiul a fost cheia succesului.
Oana a luat pauză de la o ediție de SuperBlog, cea din primăvară, dar cred eu, că a urmărit de pe margine (se poate să mă însel). Oana îmi pare studioasă, „își face temele, documentarea”, și-a ascuțit instinctul de a „simți sponsorii” și toate acestea combinate cu talentul de a așterne cuvinte au făcut-o câștigătoarea acestei ediții, cu toate că a avut o penalizare de 10 puncte întrucât a întârziat cu înscrierea unui articol.
Recunosc că Oana mi-a atras atenția de la prima ediție la care am participat, atunci când a câștigat proba unui sponsor care, în acea perioadă (haha, ce copil eram!) mi s-a părut foarte greu de mulțumit. Am știut că are potențial și că poate descoperi, într-o temă dată, „acel ceva” care s-o scoată din banal, dar să n-o arunce în penibil. Anul acesta a participat cu blogul Inima din cuvinte.
Felicitări, Oana! Tu știi cât de dragă îmi ești și mă bucur că faci parte din gașca cu trofeu!
De ce am vorbit un pic despre câștigătoare?
Pentru că la SuperBlog participă oameni faini. Nu doar cei de pe podium, ci majoritatea sunt prietenoși, amuzanți, pasionați de discuții și dornici de a te ajuta.
Pe mulți dintre ei îi poți descoperi și în podcasturile SuperBlog.
SuperBlog 2020 a ajuns la final, dar o nouă ediție se anunță în primăvară așa că exersează, scrie, ambiționează-te și ”ia-le premiile”.
Lucrez la postul de radio Itsy Bitsy, așa că lumea copilăriei e cea care mă înconjoară constant. Ce mă surprinde de fiecare dată e că această lume care pare inocentă, inofensivă și ușor superficială ascunde profunzimi și filosofii care au necesitat ani de studiu sau oameni excepționali să le poată expune. Sigur că după ce becul a fost inventat, e simplu să apară combinații de dispozitive cu același principiu, dar eu nu la asta mă refer, ci la faptul că, uneori, copiii ne surprind cu vorbe de duh chiar dacă noi nu am vorbit niciodată cu ei despre acele subiecte. De ce? Probabil absorb informația pe care noi nici nu o sesizăm. Au suficient timp să-și creioneze în minte filosofii, idei și povești după propriile reguli. Cum extrag binele de unde noi nici nu-l vedem, la fel extrag și răul, așa ajung adulți, fiind o combinație de ce au cules din mediul lor.
Cu această introducere lungă voiam să ajung la povestea unei fete. Poveste care mi-a amintit de “Lebedele” de Hans Christian Andersen. Nu stiu dacă fata s-a inspirat de acolo sau pur și simplu imaginația ei a zburat pe aripi până la cer, dar vreau să reproduc povestea ei, căci mi-a plăcut.
Tema emisiunii era: poveste cu un avion și o barză.
Era odată o barză. Se rănise la aripă, dar ambițioasă și ingenioasă, s-a hotărât să ia avionul spre țările calde. Necazurile se țineau lanț de pasărea asta cu atâtea atribuții și treburi. După o bufnitură puternică, motorul avionului s-a oprit. Cu chipul îndurerat, pasărea a făcut – din penele aripii sănătoase – mici parașute pentru fiecare membru al avionului. Stătea și se uita la ei cum își echipau parașutele. Era împăcată cu gândul că toți ceilalți vor fi salvați, dar ideea pilotului a fost să lege toate parașutele între ele, să facă una mare pe care să o atașeze avionului.
Da, da, știu. Logica e că dintr-o aripă de barză nu ar putea să se creeze o parașută care să susțină un avion, dar povestea are ceva mai profund, are emoția sacrificiului, are neașteptatul și finalul fericit pentru că e totuși creată de un copil. În plus, cu pilotul potrivit am putea să fim salvați toți, dacă ar ști să se folosească de sacrificiile noastre.
Ca un fel de P.S. al unei scrisori electronice, tastată cu entuziasmul celui care crede că există speranță pentru viitor, te-aș întreba: știi de unde vine mitul conform căruia berzele aduc nou-născuți? Se pare că tocmai de la o poveste a scriitorului pe care deja l-am amintit. Este vorba despre ”Berzele” de Hans Christian Andersen.
– Cum a fost tipul de ieri?
– Performant, a spus, răsuflând a dor.
– Performant? Dar ce e el? O mașină?
– Ce înțelegi tu…, mi-a spus în silă și a plecat în camera ei lăsându-mă cu mii de întrebări.
Performanța masculină și cea feminină? Ce înseamnă ele? Cine dă normele a ce înseamnă să fii femeie sau să fii bărbat?
Eternul război Victor/Victoria (bărbat/femeie) se intersectează la grija de sine.
Nimeni nu are dreptul să-ți spună că nu ești femeie adevărată sau bărbat adevărat, însă dacă vrei să demonstrezi că ești un om adevărat, atunci trebuie să te porți ca unul, să ai grijă de tine pentru că oricât de generoasă ar fi fost genetica, pentru a face față timpului, trebuie să apelezi la diverse metode prin care îți arăți respectul pentru tine însuți.
Colega mea e pretențioasă, e o adevărată provocare să o impresionezi. Dacă adjectivul ei pentru a descrie un tip este: “performant” înseamnă că a fost cu adevărat impresionată. Mi-am pierdut privirea în nori și m-am gândit la asta. Cum mi-ar plăcea mie să se îngrijească un bărbat? Ce ar trebui pentru un bărbat să nu fie tabu? Am ajuns la concluzia că ei, ca și noi, ar trebui să-și hidrateze tenul, să se preocupe de igiena corporală și de podoaba capilară.
Eu am încredere în produsele Farmec, iar noua gamă Gerovital Man, mi se pare că vine ca un ajutor binemeritat pentru bărbații care vor nu doar să impresioneze fetele, ci să se iubească pe ei înșiși. Înainte de toate, cea mai mare provocare a omului modern este să se placă pe el însuși. Deși e important să fim mulțumiți cu noi în fiecare moment, e imposibil să nu ne simțim jenați dacă observăm că deodorantul a lăsat urme albe sau dacă avem părul cleios. Când simțim un miros dubios în autobuz, ne dăm ochii peste cap gândindu-ne că oamenii ar trebui să folosească mai mult gel de duș, ca apoi, când coborâm, să ne dăm seama că noi am fost vinovații, mirosul era al nostru, cum să nu ți se înroșească și urechile de rușine? De aceea, e bine să folosim produsele cu care simțim că putem face performanță pe toată linia.
Din produsele pentru bărbați pe care le-am descoperit în noua gamă, pentru evitarea situațiilor neplăcute, recomand: gelul de duș Active 3 în 1 Gerovital Men, destinat tocmai celor activi, care fac mișcare multă. Nu se numește degeaba 3 în 1, ci pentru că rezolvă trei probleme: curățarea feței, a corpului și a părului. Bineînțeles, pentru efecte perfecte și 0 jenă socială, deodorantul Antiperspirant Gerovital Men ACTIVE ar trebui să nu lipsească din ritualul zilnic.
Sigur că transpirația e una dintre provocările omului modern ”performant”, dar mai sunt multe altele. Știu, știu, ai rămas blocat pe termenul folosit. Într-adevăr, ”performant” se referă, conform dicționarului, la sisteme tehnice sau produse, însemând: ”care este susceptibil de un randament ridicat”, respectiv ”foarte competitiv”, însă inspirată de colega mea de apartament văd lucrurile cam așa:
Omul modern simplu (stânga) versus omul modern performant (dreapta)
Revenind la provocările omului modern avem: de la dorința să facem o primă impresie bună până la autobuzele publice, căldura excesivă, vântul care ne strică freza și praful care ne distruge tenul. Cea în fața căreia e greu să lupți e timpul. Orele, minutele, clipele nu iartă pe nimeni, de aceea, indiferent că eşti bărbat sau femeie e important să-ţi hidratezi tenul şi să foloseşti o cremă antirid. Există un ritual al îngrijirii de sine: demachere, hidratare, exfoliere săptămânală, protecție solară și alimentație potrivită, dar dacă-i pun pe domni să facă toţi aceşti paşi s-ar putea să mă trezesc cu o invitaţie la spitalul de nebun(e), aşa că mă limitez doar la a vă arăta ideea asta bună:
E mai greu pentru femei? E mai greu pentru bărbați? Nu am eu certificatul necesar să o spun. Ce știu sigur e că eu, ca femeie, îmi cumpăr absorbante, mă epilez constant și la ocazii speciale arunc cu niște fard și ruj pe chip. Bărbații își îngrijesc barba sau o rad, se spală pe ochi și își ”gelează” părul. Sunt bărbați care își și îndreaptă părul, așa că depinde ce fel de om ești. Important e să ne ridicăm la nivelul propriilor așteptări, să facem față provocărilor zilnice și să investim în noi, nu doar pentru a-i impresiona pe ceilalți, cât pentru a ne simți bine în pielea noastră hidratată.
Atunci când investești în tine radiezi, ai încredere și conștentizezi că merită să te respecți. Dacă nu ai tu grijă de tine, de ce crezi că o să aibă altcineva? Oricât am nega, aspectul spune ceva despre noi. Acum, dacă am aflat cum să ne menținem frumoși pe exterior, hai să nu uităm totuși că: ”frumuseţea lipsită de graţie e ca o prăjitură prea dulce, îţi provoacă greaţă.” (Anne Ninon de l’Enclos). Nu fi o formă fără fond! Fii un întreg al omului modern, al celui care a ieșit din peșteră de mulți, mulți ani! Fii tu! Fii îngrijit atât exterior, cât și interior! Fii activ și orientat spre performanță! Fii cel mai bun oriunde și oricând! Nu uita totuși să fii pregătit în orice moment cu Gerovital- Doctor în frumusețe.
Aș mai aminti de fiolele cu Acid Hialuronic 5% Gerovital Men care te ajută să faci față efectelor pe care le are bărbieritul constant, ritmului de viață alert și mediului înconjurător sau de fiolele anticădere, care combat căderea părului și se ocupă de sănătatea acestuia, dar nu mai bine intri tu pe site și afli detalii despre toate produsele care te interesează? Nu de alta, dar e o calitate și documentarea, eu doar am zburat în această lume a îngrijirii bărbaților, inspirată de întâlnirea reușită a colegei de apartament. Fug să-i cer o poză. Parcă văd că e și chel, și cu barba nearanjată. Dacă asta se confirmă, teoria mea – conform căreia omul performant e cel îngrijit – e nimicită. Pâna atunci, rămâne în picioare: cele frumoase și aranjate.
Articol redactat pentru Spring SuperBlog 2019 Sursele fotografiilor: Gerovital Pentru colaj s-au folosit poze de pe: pngtree.com, pixabay.com și vectorstock.com
Trebuie să recunosc că până acum două zile nu auzisem niciodată de Colo, pe numele lui real Alexandru Bălan. Cu toate că are peste 800 de mii de urmăritori e clar că nu fac parte din publicul lui. Neavând nicio statistică, dar urmărind puțin canalul lui zilele acestea, am ajuns la concluzia că publicul lui sunt puștii, în principal băieții.
Discuțiile între băieți și pe vremea când eram eu adolescentă excaladau în tot felul de dubioșenii și scârboșenii. Iar fetelor le-au plăcut întotdeauna bad guys, deci cred că de fapt, Colo reprezintă o mentalitate bine înrădăcinată în cultura noastră, a românilor, așa cum americanii, oricât de liberi și de cool ar părea pentru noi, au avut dintotdeauna probleme rasiale.
Ce a spus Colo de a stârnit ura tuturor?
Sursa: Casa FILIA
Am văzut o petiție care a adunat la momentul actual în jur de 40.000 de semnănuri pentru ca vloggerul Colo să fie „interzis de pe internet”. Mie mi-e milă de el…
Mi-e milă de Colo pentru că…
Are nevoie de validare în fiecare moment. Are nevoie să folosească în povești violența verbală și înjurături pentru a fi „interesant”.
Trăiește cu frica faptului că își va pierde în orice moment faima, de aceea încearcă să fie din ce în ce scandalos. Să fie inedit, dar șocant ceea ce spune.
Nu mai e un puști. Are 27 de ani. Să nu știi că nu tot ce gândești se vorbește, ține deja de „prostie”, nu de experiență. Iar dacă filmuletul era de acum un an, tot peste 25 de ani avea.
Trăiește în minciună pentru „faimă”. A recunoscut în filmulețul în care își cerea scuze că story-urile lui sunt înflorite și inventate. Dar și iubita lui a recunoscut în încercarea de a-i lua apărarea.
Cu adevărat un cuplu solid. Îmi amintește un pic de cuplul Ceaușescu. Se iubesc, dar fac rahatul praf până la capat împreună. Nu de alta, dar se pare că nu o deranjează să fie material de circ:
Mi-e milă că nu reușește să aibă fraze coerente, fără dezacorduri.
Că nu a știut să se înconjoare de femei excepționale pentru că a ales să nu le vadă așa. El a ales să-și vadă colegele ca niște „moarte” așa cum a declarat.
Nici după scandal nu a realizat că ce a făcut nu e o glumă, ci o greșeală. Iar de asta îți poți da seama tot în clipul cu scuze. Unde, în loc să-și ceară scuze femeilor pe care le-a jignit, alege să se adreseze brandurilor și influencerilor.
Mi-e milă de noi
Dar mai tare mi-e milă de noi. Mi-e milă că imediat a fost ajutat să-și repare mașina din donații. Mi-e milă că firmele îl sponsorizează fără să știe ce fel de conținut face, doar urmărind cifrele. Dacă l-ar fi și urmărit pe „ambasador”, ar fi știut că filmulețul în care se ia de minore e foarte vechi, de vreun an. Mi-e milă că deși ne oripilăm în fața declarațiilor lui Colo, știm și noi vreo 5 persoane care au aceeași gândire. Mi-e milă că noi, părinții, nu reușim să îi învățam pe tineri ce e just și ce nu. Mi-e milă că suntem oi. Mi-e milă că nu înțelegem că un astfel de om are nevoie de îndrumare, nu de și mai multă ură. Mi-e milă că deși clipurile cum e cel de mai jos se află pe internet de mult, abia acum ne oripilăm:
Mi-e milă că am contribuit la a-l face și mai faimos. Mă bucur totuși că e un exemplu de „așa nu”.
Nu cred că Alexandru Bălan e un om rău. Cred doar că e o dovadă a ceea ce face dorința de faimă din unii oameni. Pentru că, din păcate, orice am susține, ne place scandalul. Nu doar nouă, oamenilor moderni, ci dintotdeauna. Desenele animate au violență pentru că încă din copilărie asta ne face atenți și conectați, trezește ceva în noi. În trecut, existau gladiatori, războaie, violuri, crime, se ardeau „vrăjitoare”, erau sclavi. Iubim filmele sângeroase. Citim cărți despre care auzim că au fost interzise în anumite perioade cu interes. Ne atrage orice e inedit și ușor „interzis”.
“Mergem în Tunisia, mergem în Tunisia!”. Pardon, nu mergem în Tunisia, așa cântam eu și prietenul meu când încă speram să câștigăm o excursie. Nu s-a întâmplat, însă: “Mergem în Sibiu! Mergem la Valea Zânelor!”. Avem un itinerariu pentru acest Paște, de aceea, m-am scos și nu am stat în bucătărie nici măcar 15 minute. Mă rog, am stat de dimineață să fac un sandwich. Nu se pune, nu?
Nu despre ce fac Paștele acesta vreau să scriu. Nu încă, ci mi-am dat seama că indiferent dacă petreci Paștele pe drumuri, acasă așteptând musafirii sau pe la rude, profitând de cozonacii făcuți de cei mai harnici, ești norocos că nu îl petreci în anumite zone din lume.
Avem și în România o grămadă de obiceiuri, mai stranii sau mai banale, dar nu pe asta mă voi axa. Dacă în zona Brașovului se aruncă buzduganul, nu au decât! Mie oricum mi se pare simpatic cum, oameni în toată firea, ne entuziasmăm la ouăle vopsite și atunci când învingem la spartul lor. Sigur că e o tradiție mult mai profundă de atât, dar privită din afară, dacă aș fi un observator care nu știe nimic despre Paște, mi s-ar părea hilar, așa cum mi se pare biciuirea fetelor în Cehia. Chit că se face cu nuiele create manual din salcie și decorate cu panglici, nu aș vrea să mă nimeresc pe acolo. Poate doar dacă aș crede cu adevărat că salcia îmi va transfera vitalitate și fertilitate, așa cum spune tradiția. Cu același scop, în Slovacia se aruncă apă pe femei.
Sursă: www.welcometobratislava.eu
Ramurile de salcie sunt decorate și în Finlanda de copii cu o săptămână înainte de Paște. Salcia fiind primul copac care anunță venirea primăverii. A doua zi, copiii merg costumați, un fel de Halloween am putea zice, și primesc dulciuri și bani. Mie îmi amintește un pic și de colindețe. Așa că Finlanda ar fi foarte distractivă pentru copii și o risipă de iepurași de ciocolată pentru noi.
Ceva mai departe, în S.U.A, la Casa Albă, copiii s-ar distra rostogolind ouă cu o lingură imensă, o tradiție de peste 130 de ani. Acum s-a extins și se organizează chiar mai multe concursuri.
Sursă: www.whitehouse.gov Fotografie realizată de Joyce N. Boghosian
Poate mai puțin plăcut pentru copii ar fi în Bulgaria când cea mai în vârstă dintre femei freacă obrajii copiilor cu primul ou înroșit. Oare ce se întâmplă dacă se înroșesc deodată mai multe ouă? Începe, exact ca la noi, lupta dintre ouă. Care ou e mai puternic? Păi… ăla de lemn, eu deja l-am ascuns pe al meu în mânecă. Diferența dintre noi și bulgari ar fi că ei ciocnesc ouăle și de pereții bisericii.
Amatorii de omletă ar trebui să viziteze Franța. În fiecare an se face o omletă din 4500 de ouă in cea de-a doua zi de Paște în Haux. Iar asta e o omletă făcută din 15000 de ouă în Bessières:
Sursă: https://www.nbcnews.com
Dacă te afli în Grecia vei vedea numai ouă colorate roșu, reprezentând sângele lui Isus Hristos. Ai grijă totuși dacă te duci în Corfu. Localnicii aruncă vase pe geam pentru “a sparge ghinionul”.
Indiferent unde petreci Paștele, cât de mult ții la tradiții, e o ocazie minunată de a te înconjura de oamenii dragi. E și un prilej de a căuta liniștea și de a îți umple inima cu lumină și înțelepciune. Paște fericit cu mult parfum oriunde te-ai afla, nu doar în Ardeal!
Oare după acest episod, în istorie, lumea se va raporta la împrejurările dinainte de Coronavirus și de după coronavirus? Oare va rămâne ca un episod cu o anumită denumire catastrofală în istorie așa cum s-a întâmplat cu ciuma pe care o cunoaștem ca Moartea Neagră?
De-a lungul timpului au existat tot felul de epidemii, dar nu despre asta mi-am propus să scriu azi. Nu voi face un traseu al acestora în lume sau în Europa, căci îmi propusesem ca acest articol să fie despre Paște. Pur și simplu, un gând scurt despre ce simt acum, la orele târzii din noapte.
Cred că e anul în care Paștele va fi destul de trist. Nu pentru că nu mă voi distra sau pentru că nu voi cumpăra bunătăți (am făcut asta deja, am în plan câteva rețete foarte interesante), ci pentru că, pentru moment, lumea se simte gri.
Nu am fost niciodată adepta petrecerilor zgomotoase, a plimbărilor dese de la un prieten la altul, nici determinată în respectarea tuturor tradițiilor religioase. Sunt convinsă că au mai fost ani în care de Paște nu am făcut cine știe ce. Probabil, au mai fost momente când am fost doar cu familia acasă și am ciocnit câte un ou roșu. La fel cum am avut revelioane pe care le-am petrecut cu colegii de cămin jucând cărți, dar ce se simte ciudat, acum, este că nu poți alege.
Cine e vinovat?
Nu o fi nimeni vinovat sau poate suntem cu toții. Poate trebuia să închidem granițele mai devreme, poate trebuia să fim mai precauți, poate nu trebuia să mințim că am venit din străinătate (cei care au făcut-o)… Multe scenarii care nu rămân decât discuții meschine, umane, inutile în fața realității, aceea că trecutul nu se poate schimba. Nu ne rămâne decât viitorul. Că luăm lumină, că alegem să credem că totul e o conspirație, că devenim paranoici și anixioși, că începem să urâm necunoscuții sau medicii care lucrează la spitalul de boli infecțioase, toate aceastea sunt decizii și vin din frică. Știm cât de geniali, dar cât de firavi suntem și ne tremură nădragii în fața ideii că am putea dispărea.
Se simte straniu să știi că nu poți să alegi dacă petreci cu părinții, cu prietenii sau singur de Paște.
Cred că e primul an în care îmi voi vedea părinții de Paște prin videocall. Bine că există, nu? Dar, cumva, asta te face să constați și mai tare cât de departe ești de libertate. Te face să simți kilometri fără ca măcar să-i fi traversat.
O perioadă stranie. O perioadă ciudată. Genul de perioadă pe care nici bătrânii care au trecut prin războaie nu o înțeleg. E perioada în care toți ne ocupăm mintea și mânile cu tot felul de activități pe care nu le-am încercat niciodată până acum doar ca să fim ocupați. Doar pentru a nu ne lăsa mintea să conștentizeze în ce mocirlă suntem de fapt.
Frica, prietenă sau dușmancă?
Am citit despre oameni care s-au apucat să gătească deși nu o făcuseră niciodată. Am văzut tot mai multi oameni din anturajul meu apucându-se de tutoriale cu creații pentru copii (și eu am făcut asta, până la urmă asta e nișa în care mă aflu). Tot mai mulți își găsesc ocupații ca să nu dispere. Nu că stăm acasă ne sperie cel mai tare, ci că nu știm ce se va întâmpla. Nu înțelegem unde va duce totul. Orice schimbare sperie.
Teama e o emoție esențială omului, pe care cu toții am urât-o. Știi frica dinainte de un interviu? Pare injustificabilă pentru acel moment, dar dacă ne gândim la atacurile care se dădeau în preistoric, parcă e bine să-ți fie frică. Doar nu vrei să te arunci direct în săgeata inamicului, nu?
Frica s-a născut pentru supraviețuire. De ce e important să reținem asta? Pentru că, poate, uneori, e bine să o conștentizăm, să ne ponderăm, să avem grijă de noi și de cei dragi.
Nu voi spune să stai acasă, nu voi spune nici să pleci la rude. Nu voi spune nimic despre ce să faci pentru că, pentru moment, simt că nimeni nu e în măsură să facă asta, nimeni în afară de tine însuți. Fii responsabil! Ascultă-ți instinctele! Acționează fiind conștient de ceea ce faci!
Paște cu gânduri pozitive, cu bunătate, cu dăruire! Paște fericit!
19 martie. Primăvară. Am aflat deja că primăvara poate fi ploioasă așa că-mi iau umbrela din cuier și alerg fericită pe scări ca să merg în parc. Pe scări aud:
– Mami, hai să facem un om de zapadă!
Mă uit la telefon: 19 martie, iar deasupra scris cu litere mari -4 grade. Cum de nu am văzut asta până acum?
Atunci: “Hai afară la zapadă” e noul imn al primăverii?
Înainte de a pleca de acasă se dă tricoul jos într-un mod senzual sau nu. Se picură stropi de apă pe pielea epilată și se săpunește bine de tot, cel puțin un minut fiecare subraț.
Se ia bila aia albă care se numește deodorant, îl găsești pe lângă săpun în supermarket. Dacă nu știi unde e săpunul poți să le cumperi online. Oricum, o să presupun că le ai în sertar. Se pun câteva straturi de deodorant până se acoperă toata zona. Sau fâsâi din spray, nu-l confunda cu cel de tânțari.
Se îmbracă un alt tricou curat și ești liber să zburzi. Parfumul e opțional! Oricum, a nu se sări pașii de dinainte.
Se valideaza cartela căci nimeni nu vrea să îți audă înjurăturile cu controlorii.
Se stă cuminte în picioare dacă nu e loc liber.
Nu se pun bagaje pe picioarele altor călători, cu atât mai puțin nu se pune partea ta posterioară peste alții.
De preferat, ar fi, dacă stai pe locurile alea cu semne greu de descifrat (parcă îți seamănă cu o siluetă de femeie cu o minge de fotbal în dreptul abdomenului și una cu un om scund sau una cu unul care și-a înfășat mâna în perdea), să te ridici dacă vezi oameni care arată cam așa:
sursă: Pixabay
Dacă ai căștile, pârțurile tot se aud!
La final, când cobori, nu-ți face griji! Nu trebuie să-ți iei la revedere de la șofer. Știu că îți vine să-i strigi vreo două de apreciere: ”să-mi **** mămăliga, așa conduci tu bre? Pui frână pentru aia bă? Pentru reptila aia de pe drum? Și de-o calci, aia are pielea tăbăcită că nici nu simte, să-mi bag **** în volanul tău de…”. Un la revedere atât de lung s-ar putea să te facă să mai mergi o stație în plus.
Neapărat! Între stații se așteaptă ca pe ace, trecând de pe un picior pe altul pentru că știi că ești chiar în dreptul clădirii unde trebuie să ajungi. Dar se așteaptă! Așa facem cu toții. Poți pune cel mult o întrebare spășită, dar dacă răspunsul este: ”nu”. Un dialog de genul: ”Bă, nici nu știi să conduci, dapăi să oprești! Nici unde e butonul de deschis uși nu știi…„ te clasează la candidatul ideal pentru titlul de: ”Nesimțit Autentic”.
