Personal

Home Personal Page 3

Școala mea, cu de toate și nimic

2

Acest articol a plecat de la o postare pe Facebook intitulată „Un fragment de realitate”. Prietenii mei mi-au reamintit aspecte pe care le uitasem, așa că mi-am completat povestea și acum se numește „Școala mea, cu de toate și nimic”. 

Un fragment de realitate

Pe vremea când eram eu la școală nu era săpun și hârtie igienică la toaletă. 

Cine se spală pe mâini în 6 ore? Nimeni, nu? Adică nu e ca și când mâncăm în pauze sau avem nevoi primare. Și prin clasa a XI-a când a fost un val de hepatita A erau toți profesorii stupefiați și mirați. Iar doctorița de la școală ne-a spus că hepatita A (boala mâinilor murdare) a fost în fiecare generație, să stăm liniștiți…

De aceea, toată ideea asta cu măști și dezinfectanți în școli sună pentru mine ca un proiect SF. Ca atunci când vezi un film în care mașinile zboară.

Tind să cred că-s destul de călită cu jegul, nu cred că băncile în care am stat 12 ani de zile au fost vreodată șterse. De fapt, sigur au fost, cu toții ștergeam cu guma notițele (fițuicile) celor din anii trecuți. Iar dacă tot am ajuns la gumă, mai e necesar să spun că sub bănci și scaune erau triburi de gume mestecate și pline de scame?

Atenție! Lăbuțe care nu au fost dezinfectate!

Banca aceasta arată extrem de bine, era la liceu. Eram în cea mai bună clasă, îmi pare rău că nu am găsit poză de la gimnaziu. Am făcut un an în laboratorul de biologie, înconjurați de animale împăiate și bănci îmbrăcate într-un fel de faianță, gresie, nu știu exact. Un material rece oricum.

Fumatul în baie, o modă în școală

Acum mi se pare complet deplasată școala în care am învățat. Nu se făcea duș după ora de sport (oricum nu ai fi avut timp). La toaletă nu doar că nu exista niciun produs de curățenie, să spui măcar să dai un „puff” de alcool pe acolo, dar se fuma, uneori îi găseai și pe profesori acolo. Iar dacă nu fumau împreună cu elevii pentru că aveau și ei o prestanță, tind să cred că fumul din cancelarie îl puteai tăia cu un cuțit. S-ar putea să mă înșel, căci locul unde se țineau cataloagele era ca un spațiu abstract, nu vedeai picior de elev pe lângă ușa aia. 

Sigur că fumatul ține de educația elevilor, dar cine e responsabil pentru această educație? Nu adulții? Nu oamenii din jur? Până la urmă, un preadolescent și un adolescent va fi întotdeauna dornic să aparțină unui grup. Dacă toți colegii lui sunt la baie, intoxicându-se, atunci unde să se ducă? Ei bine, clasa mea de liceu a fost printre singurele unde majoritatea nu fumau, dar când te duceai la baie tot dădeai de vecinii de la alte clase la „șuete”. 

Elevul de serviciu

Veneam la școală și când eram răcită pentru că nu voiam să pierd materie, iar eu răceli nașpa nu am avut. Însă, eram obligați să pierdem o zi la nu știu cât timp (poate o lună) ca să stăm 6 ore „portari”.

Se numea „elevul de serviciu” și stăteam la ușa școlii (cea pe care o foloseau profesorii, nu noi) pentru a ne asigura că nu ies elevii din școala. De fapt, oricum nu puteai gestiona nimic. Nu știu exact care era scopul acelor zile. Ori că nu aveau suficienți angajați, ori că voiau să ne pregătească pentru vreun job plictisitor sau să ne călească. Chiar nu-mi dau seama, dar ce știu sigur e că la liceu se întâmpla. Toți elevii, pe rând, pierdeau o zi de școală stând pe hol. Nu mai știu în ce clasă a fost, dar pentru mine, respectivele zile erau horror. Mă plictiseam teribil, simțeam că pierd materie și că nu fac nimic util

Nu știu dacă se practică la alte școli acest „elev de serviciu”, dar pentru o instituție de mărimea celei la care am învățat eu, cu o prestanță totuși pe zonă, această practică mi se pare dubioasă. Un elev e elev, nu angajat al școlii, iar responsabilitatea nu o înveți păzind o ușă (pe care oricum nu o păzești, căci ești prea mic pentru a comenta oricui ar intra). 

Fondul școlii și al clasei

Ce nu am menționat până acum este buretele. Am stabilit deja că nu aveam săpun. În schimb, aveam responsabilitatea de a șterge tabla cu un burete îmbibat în apă jegosă. Burete cumpărat din fondul clasei pe care nu-l schimbam „aproape niciodată”. La finalul anului nu-ți aminteai culoarea inițială, dar măcar știai unde s-au dus banii din fondul clasei. Cât despre fondul școlii care era o sumă mai măricică… Nu știu ce să scriu, căci nu știu la ce-l foloseau. Clar nu să cumpere hârtie igienică.  Înțeleg că, probabil, nu erau bani alocați. Sau școala decidea să îi dea pe concerte în curte (au fost câteva, am frumoase amintiri de acolo). Ce e mai ciudat, e că totul părea normal…

Facultatea

Mi-am dat seama că ceva e în neregulă când am intrat la facultate. Deși există și un cântec despre facultatea pe care am urmat-o:

Când am urmat-o eu, era și hârtie, și săpun, și șervețele pentru mâini, chiar și dozator cu apă. Atunci am rămas surprinsă. În ochii mei, ceva ce era absolut normal, avea aerul a ceva de înaltă educație. M-au intimidat aceste schimbări și am pășit în primul an de facultate indimidată. Simțindu-mă ca „fata de la țară”, deși tot la oraș copilărisem și eu, unul mic ce-i drept.

Liceul mi-e drag, îmi va fi mereu, dar clar ceva era îmbârligat la valorile locului. Îmi amintesc că „cea mai mare problemă” a lor era că nu aveam uniforme. Au încercat de vreo două ori să implementeze uniforma, pe care au plătit-o părinții. Ce e drept, la clasele primare am purtat uniforma aceea standard, albastră. Rochița aceea pe care toți o purtăm cu pantaloni. Adorabil!

Amintirile din liceu îmi sunt mai vii, dar fii sigur că nici în clasele primare nu era vreo altă baie. Șervețelele în buzunar erau sfinte, iar când nu aveai… Noroc cu colegii… împărțeai unul. Oare masca se poate împărți?

Ce-și dorește mașina ta? Aventură!

1

— Tu ce ai pățit?

— Nimic! Sunt la revizie tehnică. Mă pregătesc de călătoria vieții mele, prin munți, o să iau curbe, o să bârfesc cu rulota, o să…

— Of, of, of…

M-am oprit. El părea cu adevărat supărat.

— Dar tu?

— Eh, neavând scut de motor, o groapă nemiloasă mi-a stricat direcția.

— Oh, îmi pare rău, am bâiguit. Caseta de direcție?

A aprobat din faruri, așa că am continuat:

— Eu cred că am scut metalic. De fapt, sigur am, am auzit-o pe Cătălina spunând că investește într-un scut auto de calitate pentru mine. A luat unul metalic pentru că e mai rezistent decât cel din plastic, iar așa zicea că poate proteja toate componentele interioare de praf, gropi și borduri înalte. În plus, mărește durata de viață a motorului, iar eu sigur am viață lungă. Apropo, eu sunt Jetta!

— Of, of, of. Ia s-o pui pe Cătălina să vorbească și cu omul meu. Eu sunt Opel Corsa și cred că tare mult voi mai sta prin service.

— Eu nu stau mult deloc. Ne pregătim de vacanță. Facem cel puțin una pe an. Sunt echipată cu cârlig de remorcare Volkswagen, căci îi place să călătorească cu rulota. Așa are propria cazare oriunde ar merge și se bucură de confort așa cum vrea, făcând economie. Uneori, când nu stăm mult timp, ia cortul și folosește cârligul pentru suportul de biciclete. Să vezi ce se mai laudă ele că nu poluează și că sunt suple, dar le-am zis într-o zi: ”nici nu prindeți 100 de kilometri! Nici autostrada n-ați văzut-o” ca să le mai liniștesc, dar sunt faine oricum, o fac fericită pe Cătălina.

— Ce fascinant, Jetta! Pe mine nu mă scoate decât de acasă până la serviciu, și chiar și așa a reușit să mă bage în service. Eh, dar lasă astea, zi-mi ceva din drumurile pe care ai reușit tu să le faci. Spune-mi ceva care să mă bucure!

— A, să îmi amintesc… Cătălina a vrut să le facă o surpriză bunicilor ei și să meargă cu toții în excursie. Eu eram spălată, luceam și eram parfumată de parcă urma să-mi întâlnesc prințul pe cai mari, că ăla pe cal nu ține pasul cu mine, sunt prea rapidă. Bunica ei a venit cu o grămadă de bagaje, mă uitam le ele uimită. Hainele ca hainele, a reușit Cătălina să le pună pe toate într-o cutie de portbagaj montată rapid pe bare transversale. La început mi s-a părut tare ciudățică, dar m-am obișnuit imediat. In plus, arată foarte bine! Dar bunica a venit cu un butoi cu brânză. Aș fi râs, dar mi-am dat seama că eu trebuie să-l car. Să nu-ți spun ce miros avea! Cătălina ce să zică? Mi-a șoptit să stau liniștită că s-a pregătit cu tăviță pentru portbagaj tocmai pentru a mă proteja de pete în astfel de momente, pe lângă faptul că mă ajută să am spațiul din portbagaj organizat. Apropo de curățenia mașinii, pe mine mă șterge mereu de praf și am două feluri de covorașe auto, pe care le schimbă în funcție de starea vremii, căci au utilizări diferite. Acum, că vremea e frumoasă, am covorașul de mochetă mult mai frumos, dar iarna le pune pe cele de cauciuc pentru a mă feri de umezeală și urmele lăsate de zăpadă. Întorcându-mă la poveste, să știi că au părut că se bucură tare mult de brânza aia, au mâncat cu toții de parcă s-a terminat mâncarea de pe Pământ! Iar mie mi-a plăcut peisajul și cum se simte drumul sub roți. M-am bucurat de curbele de pe Transfăgărășan. I-am auzit vorbind în mașină câte tone de ciment s-au folosit pentru construcția lui. Tu câte crezi?

Motivul pentru care îmi place să mă plimb este că văd și aflu atâtea. Uneori de la localnicii cu care Cătălina vorbește, alteori prin propriul meu parbriz. De exemplu, când am fost în Bulgaria am văzut Pasul Shipka, unde am urcat până la 1300 de metri pe munții Stara Planina, dar am aflat și despre cele patru lupte care au avut loc aici pentru eliberarea Bulgariei de sub Imperiul Otoman. Apoi, cu parbrizul meu am văzut trandafirii de pe Valea Rozelor. Splendid! Iubesc când vizualul se combină cu informația, de exemplu, acești trandafiri au revoluționat industria cosmetică și pe cea a dulcețurilor fine.

— Ce frumos, Jetta!

— Uite-o pe Cătălina!

— Iar acela e omul meu!

— Liniște! Să-i auzim!

— Toate accesoriile auto le iau de la AutoGedal. Au o gamă variată de produse, sigur vei găsi un scut Opel potrivit. Poți să plătești și cu cardul, iar dacă ai întrebări, li le poți pune, sunt acolo pentru a te ajuta. La iarnă, te așteptăm cu noi în excursii. Noi vrem să ne bucurăm de Bucovina, de peisajele desprinse parcă dintr-un alt timp. Bineînțeles că vom vizita și mânăstiri și vom face poze. Sigur găsim un camping în zonă pentru rulotă.

— Deci ne vom mai vedea, Corsa!

— Ce mă bucur! Zău că AutoGedal mă va salva de plictiseală! De abia aștept să înceapă aventura și pentru mine. Să demonstez că sunt curajoasă!

Acesta a fost un exercițiu de imaginație pentru Spring SuperBlog 2020. Ce ar spune mașina mea Jetta despre aventurile noastre ai aflat, dar tu ești pregătit să-i dai motive mașinii tale de a fi curajoasă? Dacă nu, eu îți recomand să te pregătești cu AutoGedal și să te lași învăluit de peisajele și traseele pe care le are țara noastră, și nu numai, întreaga lume! O mașină pregătită înseamnă o vacanță reușită!

Sursa fotografiei folosite în cadrul întrebării este Pixabay. Sursa celor folosite în slider și în articol (cea nemenționată) este AutoGedal.

Listă 2019

0

Blogul a fost creat in 2018, dintr-un impuls, nu o nevoie a lui de a exista. Am avut blog în liceu, unul cu scrieri fantasy, cu destul de mulți abonați și comentarii, dar am crescut, iar el a rămas acolo, la stadiul de copil cu prea mult timp și fantezie de împărtășit. Acum am trecut pe lista de 2019: catalinapopa.com, l-am trecut să reziste, ca un jurnal, cu cititori sau nu, ca un exercițiu de gândire constantă sau nu, depinde ce vrea el să devină.

Pe 1 ianuarie nu aveam o listă, abia acum, spre sfârșitul lunii mi-au venit câteva idei, câteva dorințe. E primul an în care artificile gălăgioase au fost singurele sunete care pentru câteva minute s-au auzit, doar ele, fără niciun alt zgomot (oricum acoperă ele destul de multe alte zgomote urbane). În general, pe 01.01 la ora 00.00 se auzea o voce groasă și hotărâtă: vezi că anul ăsta trebuie să joci acolo, trebuie să faci mai mulți bani, trebuie să te apuci de sală, trebuie să nu mai mănânci zahar, trebuie să … și să… iar abia când alte zeci de voci săreau pe mine cu:”La mulți ani”, vocea guturală și împunătoare se învoia să-mi dea pace. Anul acesta nu a fost așa, nu m-am gândit la ce trebuie, ci la ce îmi doresc, care e scopul meu?

Urmărește scopul, nu urgențele, iar din când în când, dă-ți timp să respiri, să faci acele exerciții plictisitoare de respirație pe care nu le scriu, dar la o simplă cautare pe google, găsești o mulțime. După ce ți-ai dat timp, fă-ți o listă scrisă, nu imaginară, altfel faptul că poți să uiți ceva o să te streseze atât de tare că o să simți să arunci cu lista, care culmea, e în capul tău. Nu poți să îți arunci capul, sau poți?
Cel mai important: nu asculta sfaturile! Poți să le auzi, dar tu fă-i cum știi că e bine pentru tine. Dacă nu e bine cum ești acum, încearcă propunerile altora, dar dacă te simți minunat, nu ai decât să închizi urechile cu pleoapele imaginare care să oprească vibrațiile din a ajunge la ciocan, la nicovală si scariță, nicio șansă nu vor avea spre urechea internă.

Clipe mărunte învelite în sclipici și aracet

3

Pe 8 martie, borealy.ro m-a provocat să-mi amintesc o experiență memorabilă din viața mea. Sigur că fiind Ziua femeii, gândul mi-a fugit imediat la persoanele dragi din viața mea, de sex feminin, dar și la o întâmplare care s-a petrecut tot in preajma acestei zile, dar acum mulți ani.

Când te gândești la ce și cine ți-a schimbat viața, ori te trec fiori pentru că sunt evenimente marcante, ori ți se luminează fața pentru că e vorba despre decizia ta de a te apuca de pian, de a face gimnastică sau orice altceva care ți-a prestabilit viața. Cum ar fi să te întorci acasă și toate bunurile, banii, inclusiv cei de pe card să nu mai fie? Sau ca un accident de mașină să îți ia persoanele dragi? Sau să câștigi la loterie o sumă imensă? Sau, sau… orice îți mai poți imagina dramatic. Eu nu aș putea spune că un eveniment atât de zguduitor e cel care m-a schimbat cel mai mult, ci din contră, o întâmplare, ce poate părea firească, dar în mintea unui copil a fost o lecție de bunătate și generozitate. Am învățat că nu ești singur pe lume, există oameni care te iubesc. Uneori ai nevoie de oamenii dragi să-ți aline nefericirea, să-ți spună că e în regulă.

Era 7 martie, eram în clasa I, înconjurată de copii pe care încă nu-i consideram prieteni. Ziua următoare mamele urmau să vină la școală și să primească un special colier creat din cele mai valoroase pietre. Așa păreau pentru noi atunci. De fapt, nestematele erau niște gogoloaie din hârtie creponată și aracet. Mi-am primit bucata de sfoară, biluțele colorate și m-am apucat de înșirat: o mărgea roșie, una albastră, cea verde lângă și tot așa până când colierul s-a transformat într-un curcubeu beat căci numai Rogvaiv nu era, ci mai degrabă un multi-zăpăcito-colorit. Era perfect! Era o operă de artă în mintea mea. Urma să se sune de plecare și mai aveam un singur pas: SCLIPICIUL. M-am întins în colțul opus al biroului, cu inima cât un purice de emoția faptului că făcusem cel mai frumos colier din clasă. Aveam cutia cu sclipici în mână, deja îmi imaginam senzația fină ca de nisip când aveam să-i dau drumul printre degete, dar cotul meu, pregătit de acțiunea de a ridica pulberea lucitoare, a dat peste borcanul imens cu mâzgă albă și lipicioasă (colegul de bancă nu pusese capacul aracetului) care s-a întins pe toată creația mea. Acum colierul meu se mumificase. Sigur că nu a durat decât o secundă să încep să urlu și să trag de colierul creat de colegul meu.

– Draga mea, oprește-te! E al colegului tău, nu se poate să i-l iei.

– Dar, dar… e vina lui. Nu a închis lipiciul.

– Nu e nicio problemă, apucă-te de altul.

Nicidecum nu voiam să fac altul de la zero, ci voiam răzbunare. Am stat îmbufnată toată ora. Mică, cu obrajii umflați și cu mâinile încordate la piept, cred că eram tare caraghioasă. Nu m-am lăsat, chiar înainte să se sune, am luat foarfeca și am tăiat pe jumătate colierul colegului.

– Cătălina, s-a auzit vocea amenințătoare a învățătoarei, toți ceilalți, puteți să plecați după ce vă duceți colierele în dulap. Cătălina și Mihai, voi mai rămâneți.

– Doamna învățătoare, mi-a tăiat colierul, se smiorcăia colegul meu cu un cap mai scund.

– Hai să vedem!

Ia învățătoarea cele două bucăți de funie de pe care alunecau biluțele, face un nod între ele și colierul era ca nou. 

– Mihai, poți să pleci și tu acum!

Rămăsesem eu, cu monstrul gigantic, așa că logic a fost să încep să plâng, cu lacrimi mari și mult zgomot. Mă așteptam ca în orice moment să pornească furtuna și pe bună dreptate, știam că greșisem.

– Cătălina, știu că ești supărată și crezi că Mihai ți-a stricat lucrarea, dar nu a vrut. Nu trebuia să lase aracetul desfăcut, v-am spus de multe ori, dar a făcut-o, din greșeală, nu a vrut să te saboteze. Judecă omul după intenție, nu după faptă!

Nu am înțeles decât târziu ce înseamnă vorba ei. Eu avusesem intenția de a face rău, Mihai nu, se întâmplase din neatenție. Și asta spune ceva despre un om, dar nu că e rău. Faptul că îmi vorbise mă liniștise, dar tot aveam un gol în suflet. A doua zi, urma să fiu singura fără cadou pentru mama. Învățătoarea nu m-a lăsat să plec până nu a zis blând, dar ferm:

– Mâine să vii de la 8!

Ședința era la 9, mă chemase la 8. Era de rău, asta simțeam din toți porii, avea să mă pârască mamei, chiar de ziua ei. Aveam să fiu “urecheată” la ședință, de față cu toți. Mamei îi lua vreo oră până procesa, dacă afla la 8:10 de nedreptatea pe care i-o făcusem lui Mihai, la 9:10 se dezvăluia furia, chiar la ședință. M-am gândit la asta toată ziua, am și visat asta, iar la 8, cu fața roșie am ajuns la școală.

– La mulți ani! Eu și Cătălina revenim imediat, uitați o cafea, i-a spus învățătoarea mamei, strecurându-mă repede în clasă unde stăteau toate materialele pentru colier pe birou.

– Ai o șansă să-ți reiei munca.

Am făcut asta. Cu ajutorul învățătoarei a ieșit chiar mai bine decât primul. Mama nu a rezistat să stea o oră pe hol sorbind din cafea, așa că a intrat și s-a apucat și ea de lucru. Eram toate trei, făcându-ne de treabă cu biluțe îmbibate în lipici. Până la ora 9:00 am făcut, împreună, 4 coliere. Două eu, câte unul ele, fiecare dându-mi-le tot mie. La întâlnirea cu părinții eu i-am dat unul învățătoarei, și unul mamei, stârnind aprecieri din partea colegilor că am lucrat așa mult, plus că le aveam pe cele două, confecționate de mama și învățătoarea, la gât.

Și acum predă doamna Dodo, așa îi ziceam noi, nu în clasa I și nu când era nervoasă, în rest, din clasa a II-a până în clasa a IV-a numai așa am strigat-o. Probabil, numele nu-i vine de la Dodo Lătărețu, ci mai degrabă de la: ”dodoloață”, având câteva kg în plus. Mă gândeam să-i fac o vizită într-o zi. Am ratat acest 8 martie, dar sună bine ca anul următor să-i iau un cadou de ziua femeii. Cum ar fi să-i iau chiar un colier? Unul real de data asta, pentru că domana Dodo e cea care m-a învățat atât de multe, printre care că, uneori, nu-ți iese ceva din prima, dar trebuie să perseverezi fără să dai vina pe altcineva. Uite ce bine arată colierul ăsta, cred că o să mă orientez la el:

sursă: borealy.ro

Cadoul l-aș acompania cu o serenadă. Stiu cât de mult îi plăcea muzica domanei Dodo, dar aș speria-o și i-aș sparge și ochelarii, așa că m-aș vedea nevoită să-i scriu o felicitare, pentru că asta știu să fac. De asta am și blog, nu? Oare merge așa?

un colier îți dau
Deși de vrut, eu vreau
Să îți cânt și încânt
Sufletul cu avânt

Hmm… poate că trebuie să mă las și de asta. Poate o să-i scriu simplu: “Mulțumesc! Mi-ați schimbat viața! Mi-am dat seama că totul are o rezolvare, iar o supărare nu merită ținută dacă peste ani nici nu o să-ți mai amintești de ea”. Eu nu durerea de atunci o simt, ci iubirea, înțelegerea și căldura pe care le-am primit.

Sigur că de Ziua femeii, aș lua și un cadou pentru mama ca să-i văd aceeași privire senină pe care o are de fiecare dată, indiferent de ce îi ofer. În general, nu aștept un moment special pentru a face cadouri oamenilor dragi, așa că cine știe, poate mă apuc de treabă mult mai repede. E destul de simplu, la un click distanță s-ar putea afla cel mai frumos cadou pe care l-am făcut vreodată, pentru că și ele, femeile importante din viața mea, mi-au dăruit cele mai minunate daruri, și nu mă refer la cele fizice.

Din moment ce mărești colecția de bijuterii a unei femei, mi se pare o idee bună să o ajuți și să se organizeze, așa că mi-ar plăcea să-i iau fiecăreia și câte o cutie de bijuterii. Sunt practice, arătoase și pot fi personalizate. Eu aș păstra mesajul simplu. Doamnei Dodo i-aș oferi cutia asta care se potrivește de minune cu stilul ei îndrăzneț de a se îmbrăca. Aș personaliza-o cu scris auriu: ”Mulțumesc pentru toate sfaturile practice!

sursă: borealy.ro

Mamei sigur i-ar plăcea asta, iar mesajul cu care aș personaliza-o ar fi: ”Ești inspirația mea feminină”:

sursă: borealy.ro

Într-o lume în care produsele sunt în serie, e minunat când poți oferi printr-un obiect ceva din tine, un gând, o frază care îți definește relația cu celălalt om sau un simplu: ”Mulțumesc, X-ulesc”.

Mulțumesc și ție că ai pășit în amintirile mele. La mulți ani de 8 martie cu întârziere și în fiecare zi. Să te înconjori de oameni dragi, și nu uita, nu există moment mai bun de a oferi un cadou decât prezentul.

Secvență din suflet dezvăluită pentru competiția Spring SuperBlog 2019.

Fotografia, tot mai prezentă în viața mea!

0

Mi-a plăcut întotdeauna să mi se facă poze. Mi-a plăcut și să fac poze. Cel mai mult mi-a plăcut să fotografiez oameni. Poate părea lipsit de imaginație uneori, să faci un simplu portret, o simplă poză. Dar, indiferent de stilul fotografic, că e fotografie de eveniment (nunți, botezuri), fotografie de natură sau de portrete, farmecul stă în a te provoca pe tine însuți de fiecare dată. De aceea, nu faci o simplă poză, ci te gândești la un concept, analizezi lumina și te asiguri că ai culorile pe care ți le dorești în poze.

Îmi doresc ca pe canalul meu de YouTube să postez mai mult despre această pasiune. Poate să filmez sesiuni de portrete pe care le realizez sau să fac filmulețe despre cum editez în Lightroom și Photoshop.

Ce îmi propun pe viitor în legătură cu fotografia?

  • Să-mi iau atestatul;
  • Să postez și mai multe clipuri pe YouTube;
  • Să-mi împărtășesc iubirea pentru fotografie cu toți din jurul meu.

Pentru a vedea portofoliul meu poți să mă urmărești pe Instagram: www.instagram.com/catalinap.photo.

Ce am învățat de la prima petrecere mondenă la care am fost?

2

Exact cum spune și titlul, articolul ăsta e o enumerare de ce am învățat de la petrecerea Golden Night a celor de la OK! Magazine. Fiind prima petrecere de acest fel la care am fost, părerile mele se pot schimba în timp și sunt subiective.

1. Au dulciuri bune, cel puțin aici au fost. Sigur că m-am înecat cu o trufă tăvălită în cacao, dar a fost delicioasă, oricum nu mai mâncasem de vreo 8 ore, așa că poate părerea mea nu e pertinentă.

2. Oamenii nu te vor recunoaște când te-au văzut o singură dată, cu ochii ăia mici, migdalați, iar la petrecere vii…cam așa:

Before & After Make-up
Before & After Make-up

Trebuie să ies mai mult în lume!

3. Programul artistic e plăcut! Cristi Sanda şi Alina Mocanu au cântat îndrăgita piesă „Shallow“. O fată talentată a apărut și ea de nicăieri cam așa:

Marlyn Monroe a fost și ea invitată. Bine, bine, nu vă lăsați păcăliți. E Dana Săvuică, dar are voie omul să viseze nu?

4. Se stă la coadă pentru poze la panou, iar pe unii îi găsești doar în fotografiile alea. Unde au fost toată petrecerea?

5. Oamenii fac … sacrificii pentru Facebook. Cada asta a fost o vedetă a serii, iar oamenii nu s-au sfiit să reproducă secvențe din clipuri celebre. Vă amintește de ceva? Mie da! La finalul serii, panoul din spatele căzii era, gata, gata să pice. L-au sprjinit între perete și cadă cu greu. Ce păcat că nu am prins momentul și prin obiectiv.

Making-of the picture în stânga, iar rezultatul în partea dreaptă

 

6. Pentru vedete e foarte important să ai o ținută extraordinară, nu degeaba, dar presa e cu ochii pe tine din toate colțurile, iar apoi te vezi postat și la vreun concurs online de: ”cea mai bună ținută”. Se cade să arăți bine oricum, vedetă sau nu, dar totuși a respectat cineva codul vestimentar: black tie? Câțiva da, majoritatea nu.

7. În prima parte a petrecerii (nu am ajuns la 20.00, când începea, așa că voi considera prima jumatate de la 20.30 la 21.00), a fost full. Unde mergeai, abia te strecurai, apoi, ușor, ușor începeai să respiri și nu știai de ce. Cum? Au plecat vedetele? Cam da.

8. Toți sponsorii încearcă să atragă atenția cât mai mult. Unii cu tombole, alții cu cocktailuri speciale, câțiva cu panouri pentru poze care apar și pe facebook-ul lor. Nu au apărut chiar a doua zi, cum s-a întâmplat cu cele de la panoul principal, dar au apărut. Este vorba despre poza asta:

9. Baia e o atracție în sine. Cel puțin la femei, unde am intrat de câteva ori, era un cu totul alt paradis, conversații ca la un adevărat party, poze cu colțurile băii și mult parfum în aer.

10. Pentru unii punga de la finalul petrecerii e atât de importantă încât au insistat să ia și din varianta pentru femei, dar și pentru bărbați. Cea albă se dădea femeilor, cea neagră bărbaților. În fața mea, erau doi tipi cu pungi negre în mâini, care au insistat să ia și din cele albe, nu de alta, dar îi așteaptă ”prietenele” afară. Mai știți ce făcea marmota? 

Cu marmota printre noi, sau fără, eu m-am simțit bine. Nu am plecat cu două pungi, doar cu cea albă, dar măcar stomacul mi-a fost plin cu ciocolată.

În altă ordine de idei, adevărul e că petrecerea OK! Magazine a fost foarte reușită! Organizatorii au făcut o treabă minunată, socializarea a fost la înălțime, la fel ca surprizele pregătite invitațiilor.

Bijuteriile vorbesc, trebuie doar să le asculți

3

Dacă aș fi din metale prețioase, aș fi din cap pănă-n picioare îmbrăcată în argint, aș avea armură și chip ce-ar luci în soare. În plus, pietre semiprețioase mi-ar invada trupul. Aș fi eu însămi o bijuterie și în același timp mai multe. Căci nu aș fi doar o bijuterie, aș fi multitudinea de voci ale tuturor bijuteriilor din cutiuța mea de bijuterii. Eu cred că fiecare bijuterie își are propria voce, ne transmite o energie în funcție de ce exprimă, dar și cu povestea cu care apare în viața noastră. Brățara cu mesaj inspirational primită înainte de bacalaureat de la mama mi-ar șopti vorbe dulci de încurajare, cerceii handmade primiți de ziua mea de la cea mai bună prietenă mi-ar spune că sunt înconjurată de oameni minunați pe care nu trebuie să uit să-i apreciez ca entități unice. Colierul din argint cu pandantiv în formă de inimă primit de la iubit, mi-ar aminti mereu că am un loc special în sufletul cuiva. Cerceii lungi din argint, pe care îi cumpăr în neștire mi-ar spune că e cazul să mai încerc și altceva, prea mi-am umplut cutia de bijuterii cu ei pentru că mi se pare mie că-mi alungesc fața. Eu i-aș aproba, iar următoarea pereche ar arăta tot cam la fel, pentru că ce să fac? Aceștia îmi plac și punct!

Sursă: www.vendajewelry.com

Pe lângă faptul că bijuteriile apar în viața noastră cu o poveste pentru a ne transmite ceva și noi le spunem lor ceva când le alegem și împreună pășim spre un nou drum, ne creăm propriile povești, iar, în general, bijuteriile ne însoțesc atât la evenimente elegante, cât și când ieșim la un suc cu colegii sau când butonăm laptopul. Trebuie să recunosc că verigheta mi se pare că e cea mai privilegiată, căci ea chiar e bijuteria care îl însoțește pe om permanent, dar până acolo, eu pot doar să o strig: ”Put a ring on it”!

Garance Doré spunea “Bijuteriile sunt un lucru foarte personal, ar trebui să spună o poveste despre persoana care le poartă”, așa că m-am uitat cu mai multă atenție la bijuteriile mele. Când eram copil cream dintr-o pastă polimerică bijuterii pe care le făceam cadou și le purtam și eu (chiar am și vândut), atunci mă reprezentau, spuneau despre mine că sunt veselă, că îmi plac desenele animate și zânele, atunci mă reprezentau nu doar pentru că erau create de mine, ci pentru că se potriveau cu hainele mele și cu firea mea.

Bijuterii handmade create de mine în 2010

Odată cu vârsta, am început să încerc stiluri noi, atât vestimentare, cât și în ceea ce privește accesoriile. Nu mai simțeam să port cercei lungi la pantaloni de trening sau talisman, brățări, cercei și inele cu pietre mari în același timp. Așa că în funcție de ocazie am început să port bijuterii diverse și am ajuns să am o colecție destul de mare. Mi-am dat seama că ce au acestea în comun, atunci când mă uit la ele, este finețea căci odată cu mine, s-au maturizat și ele. E clar că îmi plac bijuteriile elegante, fine care să iasă în evidență atât cât trebuie. Majoritatea sunt din argint, nu m-am gândit niciodată până acum de ce am ales așa. Argintul e superb și oferă posibilități enorme artizanilor de a-l folosi în tot felul de combinații și să creeze felurite bijuterii.

Argintul e vechi de peste 5 milenii, iar de-a lungul timpului s-au creat diverse legende în jurul lui și i s-au atribuit puteri vindecătoare. Ca simbol, reprezintă puritate și lux, sigur, referindu-mă la simbolul mistic. Cel chimic, este simplu ”Ag”. Nu ruginește, nu oxidează și e rezistent în timp, dar pe lângă toate acestea, pe mine mă leagă de argint și bijuteria mea preferată, pe care nu o mai am astăzi și vei înțelege imediat de ce. Cumva, cred că argintul m-a ales pe mine.

Din câte observi, argintul e iubirea mea, iar de el mă leagă o poveste foarte dragă mie. Aveam 10 ani, primisem de la părinți de ziua mea cercei din aur. Născută vara fiind, a doua zi am mers pe plajă și am salutat agitata mare. Atât de agitată că a simțit nevoia de ofrandă.

Marea e magică, uneori îți fură câte ceva, își cere drepturile, ofrandele, alteori îți oferă și nu mă refer doar la prezența ei, deși e suficient chiar și atât. În ziua respectivă, am ales să mă dau cu banana gonflabilă care te duce în larg și te răstoarnă. Atunci, la impactul cu apa, cercelul meu mic cu pietricele și-a luat la revedere și a ales să înoate spre lumea delfinilor.

Sursă: Pixabay

Eram foarte supărată, mi s-a părut nedrept. Îmi amintesc că ajunsă la mal, am lovit marea cu piciorul și stropii au intrat în ochii unui om gârbovit și cărunt care m-a certat. M-am simțit ca lovită de val, aș fi strigat în gura mare că e vina mării, că e vina vântului, că e vina vieții și că îmi vreau cercelul înapoi. În schimb, am ales să mă duc la cazare și să desenez. Am desenat-o pe ea, albastră, cu nisipul precum particulele de aur, am pus chiar și sclipici, iar la final, desenul a devenit o bărcuță. Nu se mai vedea povestea, nu se mai vedea banana galbenă, desenată cu colți mari și înfricoșători, în mijlocul mării cu valuri. Acum bărcuța avea mii de culori, cred că pe pânzele din hârtie se distingea soarele, în rest, părea o bărcuță ca toate celelalte. Dar nu era, căci pasagerul din ea era cercelușul abandonat, cel părăsit, cel fără de pereche. Seara, m-am strecurat din cameră. Plaja era doar la câteva minute de cazare, am alergat pe nisip și am dat drumul bărcuței în apă, dar nu se ducea în larg, valurile o tot aduceau la mal. Am strigat:

– Comandat de vas Cerceluș, ai drumul liber!

Ori cercelul nu voia să se despartă de mine, ori nu era un marinar prea priceput. Mi-am dat seama că îi era frică, așa că, precum o ”mamă responsabilă”, m-am urcat pe dig și i-am dat drumul bărcuței ce era deja îmbibată în apă, iar culorile curgeau de pe ea ca dintr-o rezervă cu cerneală spartă. Bărcuța s-a ciocnit de stânci și a dipărut destul de repede. Am impresia că cercelul mi-a făcut cu mâna căci ultima imagine pe care o am este cu un punct luminos. Poate a fost doar o stea ce se oglindea în mare, dar eu nu cred asta nici acum.

Sursă: Pixabay

A doua zi, mă simțeam liberă, eram convinsă că cerceii s-au regăsit și, poate, pur și simplu, nu m-au vrut pe mine de au simțit nevoia să plece doar după o zi. Mă împăcasem cu marea, ea mă lăsa să înot, iar eu îi oferisem un cadou.

Atât de fericită, am vrut să-i construiesc mării și un castel, dar nu l-am terminat niciodată, căci căutând după scoici care să împodobească palatul din nisip, am dat peste o brățară simplă din argint. Încuietoarea nu-i mergea, dar nici nu a contat căci am alergat fericită la mama să-i arăt. I-am făcut cu ochiul mării pentru că în mintea mea de copil, acela a fost un semn de prietenie.

Părinții m-au ajutat să repar brățara pe care am purtat-o de atunci mulți ani… până într-o zi când am decorat-o cu pastă polimerică. Am încununat-o cu peștișori exact ca în poza de mai sus (nu e aceea brățara, din păcate nu am poze) și cu stele, aceasta fiind forma pe care o aveau cerceii. Am pus-o în pălăria unei fetițe de 10 ani ce cânta pe stradă, iar eu treceam mereu pe lângă ea în drum spre facultate.

Dar din dar se face rai, iar eu sper că așa cum pentru mine brățara a fost un semn, poate va fi un tovaraș în momentele cruciale și pentru altcineva. Altcineva care are nevoie măcar să zâmbească din când în când. Cineva care poate nu a văzut niciodată marea, dar poate că tare i-ar plăcea să știe că brățara ei a srăbătut multe țări până când marea a adus-o la mine, iar apoi la ea, sub o altă formă. Ideea e că aceasta e povestea mea cu brățara care m-a făcut să iubesc marea și argintul. Povestea fetei cu voce de privighetoare și-o trăiește și scrie ea însăși.

Articol redactat pentru SuperBlog 2019

 

Merită să mergi la un târg de haine?

7

Mulțimea de haine împinge cu forță în ușile dulapului și pare că le rupe din balamale? Eșarfele ți-au acaparat cuierul? Curelele par șerpi întinși pe covor? Bijuteriile nu mai au loc nicăieri? Cum faci să scapi de ele și să te alegi cu ceva? Sună a teleshopping, și ar fi, dacă răspunsul meu nu ar fi următorul: Orice! Doar nu-ți bate capul cu un yard sale.

Astăzi am fost la primul ”târg de haine” cu mult entuziasm, haine drăguțe și ieftine și ideea de a scrie o postare despre: ”Ce trebuie să știi despre târgurile de haine”. O astfel de postare ar fi total nepotrivită pentru că ori nu am nimerit eu bine (ceea ce e foarte posibil, având în vedere că nu auzisem niciodată de ei, nu am mers la vreun târg deja consacrat), ori nu am înțeles nimic.

Noi, expozantele, când încă nu știam ce ne așteaptă

A fost ca o întâlnire între o grămadă de fete la o felie de chec și o cafea pe care au dat 90 de lei, dar s-au gândit să scoată la aer și hainele. Sărăcuțele textile, după ce au fost spălate și călcate câteva ore, s-au gândit să facă o plimbare cu Uber-ul, să își etaleze ”formele” pe stander și să se întoarcă acasă… cu toatele. Pentru că, nu-i așa? ”Nu lăsăm pe nimeni în urmă!”.

Totuși, ce ar fi de știut despre târgurile de haine?

  • Există o taxă pentru expozantă. Nu ar trebui să fie mult în condițiile în care vin oameni care să se poată bucura de hainele expuse de tine.
  • Hainele trebuie să fie curate, în stare foarte bună.
  • Poți să te împrietenești cu alte fete.
  • Poți să vinzi și cărți, jucării, haine pentru copii. La târgul la care am nimerit eu, aș putea să spun că au fost mai mulți părinți care căutau pentru copii, deși nu cred că vreo expozantă a adus ceva potrivit. Când scriu ”mai mulți părinți” mă refer la vreo 6, dintre care vreo 10 oameni au fost cu totul.
  • Poți să-ți testezi ”puterea de convingere”. Nu fi prea insistent, dar nici nu te ascunde în spatele mormanului cu haine.

Ce am scris mai sus, vine și din experiența mea de client. Sunt amatoare de astfel de târguri, dar nu participasem până acum la unul cu hainele mele și nici nu o să o mai fac.

sursă: Pixabay

De ce nu merită să participi la un târg de haine?

  • Foarte multă muncă: sortează hainele, spală-le, calcă-le, fă-i rost de etichete pentru preț.
  • O zi întreagă irosită. Ar merita dacă ar fi un câștig financiar enorm, în general nu e…
  • Căratul și împachetatul hainelor.
  • Cu toții am vrea să vindem toată marfa. Asta nu se întâmplă niciodată, ne întoarcem cu bună parte din ea.

Cum am putea să scăpăm de hainele vechi?

  • Pe site-uri: OLX, Okazii, Publi24. Cel mai popular e primul, bineînțeles. Și aici e un efort și un risc, dar tot mi se pare o variantă mai simplă.
  • Pe grupurile de pe Facebook. Există mai multe cu reputație bună:  Talcioc 2.0, Schimb garderoba!, Dulapul meu e plin
  • Facebook-ul are propriul Marketplace
  • Dacă vrei totuși să încerci să fii expozant la un târg de haine îți recomand să alegi unul care are pe pagina de Facebook multe reacții, like-uri, vizibilitate. Cel la care am fost eu avea doar 714 like-uri… Trebuia să mă gândesc… Cineva care nu investește în promovarea evenimentului în online, o să ia banii expozantelor și îi va băga pe toți în buzunar, fără să conteze dacă ceilalți ies pe plus sau pe minus. Așa că, mare atenție la organizatori și la detalii.
  • Dacă doar vrei să dai hainele, o variantă e donatul.
  • Dacă ai haine nepurtate, le poți face cadou prietenelor sau le poți invita la o ”sesiune de scotocit” pentru a-și alege ce le place.

sursă: Unsplash

Nu încerc să te fac să nu participi la un yard sale doar pentru că nu a funcționat pentru mine. Te sfătuiesc doar să fii atentă la care participi. În plus, nu mă voi opri din a cumpăra, așa că, vă rog fetelor, continuați să duceți produse faine!

 

Condu prudent, vacanța are prioritate!

1

La 18 ani, cu verva tinerei rebele, nu ascultam sfaturi, nici măcar de viață, darămite de cum să conduc sau cum să-mi întrețin mașina. Am luat carnetul din prima, m-am întrebat ce e în mintea polițistului, dar am ales să-i zâmbesc și să ies din mașină repede până nu se răzgândește și mă trezesc cu dosarul în brațe. Conduceam bine, văzuse asta polițistul, dar îmi lipsea experiența și eram prea încăpățânată să ascult sfaturi, probabil, dacă observase și această îndărătâicire a mea s-a gândit că o să treacă în timp.

Am un prieten care e pasionat de mașini, mereu mă bătea la cap cu ce e de îmbunătățit la mașina mea, cât de des ar trebui să-i fac revizie și ce accesorii i-ar fi necesare în anumite momente. Singura decorațiune pe care i-am pus-o a fost de Crăciun: coarne de ren, sigur că nu la recomandarea acestui prieten, ci la îndemnul spiritului sărbătorii. Acum m-am învățat minte, dar până atunci hai să stabilim cum o să numim mașina mea pe parcursul povestirii. I-am putea spune Furia Albă sau Elf, pentru că ăsta e numele ei, chiar cu ecuson la purtător, iar Furie pentru că, nu știu de ce, așa își numesc oamenii mașinile.

Prietenul de care vă spuneam e genul care are pe mașina lui până și cârlig de remorcare. Îmi amintesc că mă amuzam câteodată și îl întrebam: ”Mișule, pe cine încerci tu să agăți cu ăla? Merge mai bine agățatul cu un trandafir!” sau ”Ești pirat Mișule? Ce e cu cârligul ăla?”. Degeaba încerca el să-mi explice cât îi era de folositor: că putea tracta o rulotă și să meargă în Vama Veche și să râdă de noi, ceilalți, care ne adăposteam în corturi, ținând din toate părțile să nu-l ridice cu totul furtuna, dacă venea. În predicțiile lui Mișu mereu venea furtuna și mereu rulota era varianta ideală. Se lăuda și că, dacă l-aș fi ciocnit cu mașina, acel cârlig i-ar fi putut salva viața, fiind un fel de scut. Îmi înșira o polologhie de motive, dar nu ți le scriu acum pentru că ne vom lovi de avantajele acestui cârlig și un pic mai târziu în povestire.

Am hotărât într-o zi să merg cu iubitul meu (nu e Mișu) la Vârful lui Roman. Un peisaj superb și un drum pe care nu vrei să te încumeți iarna, dar noi am făcut-o, ce e drept, era începutul primăverii, iar pe drum se creaseră niște cratere imense, așa că sfaturile tuturor, inclusiv ale părinților și ale lui Mișu au fost să așteptăm vara, și de ce nu? Mergem atunci mai mulți. Nu ne-a oprit asta din aventură și nici măcar faptul că eu abia luasem carnetul, iar prietenul meu nici nu încercase să se înscrie la școala de șoferi. Diferența dintre bujie și jojă, de exemplu, fiindu-ne imposibil să o explicăm, chiar dacă viața ne-ar fi depins de asta. Noroc că nu a fost cazul, iar dacă va fi vreodată nevoie, există internet, greu cu semnalul la Vârful lui Roman, dar nu o fi nevoie să știm asta tocmai acolo?

Am înghesuit noi în micuțul Elf tot ce ne doream, multe lucruri fiind doar un moft, total inutile. Pe deasupra, ne hotărâserăm să stăm în cort – doar e primăvară – fără să anticipăm că la Vârful lui Roman e mai frig decât în oraș, mai ales seara. Inspirația nu ne-a spus nici că burdușind mașina cu obiecte e o idee proastă și că o cutie de porbagaj ne-ar fi rezolvat măcar problema spațiului. Oricum, traseul propus de noi era imposibil de realizat pentru Elf și pentru mine. Cât ne-am chinuit toți trei (eu, prietenul meu care se ocupa de moral și Elf care tot bufnea și trosnea neabandonând lupta) tot am fost obligați să oprim, deși nu ajunsesem nici la jumătate din cât ne propusesem să urcăm. Am fost nevoiți să ne întoarcem cu coada între picioare la cei de acasă, sfătuitorii supremi cărora trebuia să le dăm dreptate. Prietenul meu le cam dăduse dreptate dinainte de a pleca, de asta m-a determinat să facem un pariu. Dacă nu ajungeam la destinație aveam să port doar costumul de baie pe drumul de întoarcere, iar dacă ajungeam, el trebuia să se ocupe de toate aranjamentele: cort și organizat doar în slip, la vreo 7 grade. În materialul elastic cu buline care nu prea lăsa loc imaginației am început nervoasă să conduc pe drumul de întoarcere. Totul a decurs bine, deja drumul se lățise, ne apropiam de oraș, dar asta făcea ca apariția unei mașini să fie iminentă. M-am speriat atât de tare că un alt conducător auto ar observa ca sunt in costum de baie, încât am virat repede, fără semnalizare și fără ”cap” la dreapta. Am dat în bordura de pe marginea străzii, ceea ce i-a atras atenția șoferului de care mă speriasem și chiar m-a văzut în costum de baie, dar nu-mi mai păsa de asta, Elf era faultat. M-am văzut nevoită să mă îmbrac în haine și să ignor roșeața omului care oprise să ne ajute.

Degeaba ne-am chinuit cu ajutorul celuilalt șofer să schimbăm roata de rezervă, janta era strâmbă, așa că am apelat la prietenul meu cu cârligul. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost să se întâmple asta mai aproape de Vârful lui Roman, unde semnalul, poate, se prinde doar dacă te urci pe cea mai înaltă ramură a unui copac. Greu m-am încumetat să apelez la Mișu pentru că știam că urma să-mi toace nervii, dar bine am făcut, căci spărsesem și baia de ulei, așa că remorcarea era soluția. Uite așa, Elf s-a trezit urcat pe platformă, cu vântul ce-i mângâia vopseaua chit că roțile erau nemișcate. Cum? Nu v-am spus că Mișu avea și platformă? Păi da, avea și are! Cu o gaură în buget, am învățat că dacă vreau să mă încumet pe un drum dificil trebuie să fiu pregătită: fizic, psihic și cu lanțuri de zăpadă.

Acum Elf și-a revenit, are și scut auto înnoit, iar eu pun acea întâmplare pe baza tinereții și pe lipsă de experiență. Nu mai râd de cei care se pregătesc înainte de a pleca la drum, cei care fac plinul, își planifică bine bagajele și folosesc cutie de porbagaj, dacă e necesar, cei care își protejează motorul cu scut metalic și cu atât mai puțin, de cei care își montează cârlige de remorcare.

Peripețiile sunt cele care ne fac viața mai frumoasă, chiar dacă, uneori, atunci când se întâmplă, par un calvar. Ce ți-am povestit acum, poate că nu a fost pe un drum de sute de kilometri, poate că nu a fost cel mai greu traseu sau cea mai neobișnuită întâmplare, dar a fost cea care m-a purtat pe drumul maturității, cea care m-a format ca șofer, ulterior. Aș putea spune că a fost parcursul necesar ca din adolescenta nepăsătoare să devin persoana care să se asigure că are tot ce trebuie, iar ce trebuie, nu sunt coarnele de ren, alea nu au prioritate, mai pot aștepta. A fost o peripeție cool, nu doar pentru că am dârdâit în costum de baie, ci pentru că am avut curajul să mă aventurez, să învăț ceva și să-mi dau șansa de a avea alte peripeții cool în următoarele excursii.

Uite așa arată traseul într-o zi frumoasă de vară, iar de aici, mai sunt vreo 4 km de urcat.

Sursă: arhiva personală

Nu e de speriat, dar când riști să fie zăpadă sau gropi e un drum închis. Cu cât urci muntele, cu atât peisajul e mai cuprinzător.

Sursă: arhiva personală

Cum aș proceda acum înainte de a pleca într-o vacanță cu mașina, nu doar după întâmplarea povestită, dar și după îndelungat condus în diverse condiții?

M-aș asigura ca traseul ales să fie realizabil cu mașina. Circulația să nu fie oprită, condițiile meteorologice să fie potrivite. Apoi, mai ales în cazul unui drum lung, aș verifica fiecare aspect al mașinii, de la motor până la faruri. Ideală fiind vizita la un mecanic, menționându-i cât voi conduce și pe ce traseu, ca să-mi spună dacă vehiculul meu e pregătit pentru o astfel de vacanță sau are nevoie de reparații. Vizita e bună chiar și dacă face doar o completare de ulei. În ceea ce privește accesoriile auto, am menționat deja în poveste cât de importate sunt, atât pentru confort, cât și pentru utilitate. Un cârlig de remorcare e necesar și dacă vrei să îți iei bicicleta cu tine, sigur că pentru asta ai nevoie și de suport pentru biciclete. Cutia de porbagaj îți rezolvă problema spațiului, scutul auto îți protejează mașina și mă opresc pentru că ai înțeles, iar eu nu mă transform în Mișu.

Punctul final e cel care ține de organizarea vacanței în sine. Stai la hotel? Dormi în rulotă? Există spațiu amenajat pentru ea? Vrei să iei bicicleta cu tine? Care e bugetul tău? Nu aș uita să-mi fac o listă de activități haioase și obiective turistice pe care să le explorez, să mănânc o masă bună înainte de drum și să-mi fac bagajele cu cel puțin o zi înainte. Evident, mi-aș lua CD-ul cu muzica preferată pentru că nu vreau să aud plângeri de la companionii mei despre reclamele de la radio sau să ne certăm pe frecvența pe care să o ascultăm. Prefer să le plângă urechile de la Christina Aguilera, Beyoncé, Pink, Katy Perry pentru că ce să fac? Îmi plac ”siropoșeniile”.

Hai pe flow – Cătălina Popa

8

Era o zi ca oricare alta, soarele printre nori, ferestrele închise, aer îmbâcsit și eu cu ochii mijiți, ca o felină abia trezită, scrollând Facebook-ul. 

O reclamă foarte prost plasată, o reclamă care mă face să mă întreb: “La ce se gândea dragul de Mark Zuckerberg?” (Cu siguranță nu la Cătălina Popa, care nu a mai intrat într-un KFC din… hmm, din perioada în care dinozaurii își tăvăleau burțile în nisip) stătea răzleață la mine pe “home-ul” virtual. “KFC – concurs 5GANG”. Trebuiau făcute niște versuri care să includă ambele denumiri: “KFC”, “5GANG” și câștigai bilete la concertul “GANG-ului”. Curioasă, am zis să văd și eu ce mai compune lumea. Cam asta era pe acolo:

Acum, trezită pe bune, îi dau un telefon lui Andrei. 

  • Băi, tu cum ai fi dacă ai fi licean?
  • Ce? Dorm!
  • Foarte rău, dacă erai licean sigur nu dormeai, erai la școală. Eu mă apucam de trap.
  • Lasă-mă în pace! Pa!

Am avut timp să mă spăl pe ochi doar, căci am și primit un sms cu niște versuri. Nu a durat mult și m-am trezit în fața unui microfon. M-am rugat pentru niște auto-tune și a ieșit asta:

O joacă, un exercițiu de imaginație și multă distracție bazată pe hate-ul pe care și-l pot lua niște tineri. E fascinant că unde există foarte multă iubire, fani, există și foarte multă ură. Un alt exemplu ar fi Games of Thrones. 

Clipul, melodia, totul este joacă și trebuie tratată ca atare. Nu mă interesează să detronez pe nimeni. Regele e cine vrea el să fie!